În general femeia are ultimul cuvânt. În acestă carte îl are pe primul.
Ce contează de fapt în viață?
Sunt momente când timpul pare că se oprește în loc sau doar că trecerea lui nu mai are sens. Când stai încremenită în fața inevitabilului, neputincioasă în fața unui final brutal și nimic nu mai pare să aibă rost.
Oamenii se mișcă în jurul tău. Repede. Ca un uragan. Și tu ești în mijlocul lui. Ei fug la serviciu, la școală să-și ia copiii, la ședințe care îi plictisesc, la interviuri de angajare, la popă să promită dragoste veșnică, la doctor când realizează că nimeni nu e veșnic și viața e o lacrimă care alunecă pe un fir de păr.
Și blocurile se învârt în jurul meu, cu fotografiile bine retușate ale reclamelor din care influenceri “larger than life” încearcă să mă convingă că viața poate să fie mai bună cumpărând. Zâmbetele lor sunt mari cât o dubă. Niciunul dintre produsele lor nu-l poate aduce înapoi pe tata.
Știți… pentru mine tata a fost un mare influencer.
Mama s-a uscat. Nu mai are lacrimi. Eu plâng ca prosta mirându-mă cum poate să meargă în zece locuri ca să rezolve tot ce trebuie rezolvat. Viața nu-ți dă timp să-ți plângi morții. Tata, plecând pe ultimul drum, ne-a pus pe toți pe drumuri!
Ce contează de fapt în viață?
Și cine?
Părinții care îți dau bani să-ți mobilezi jumătate de casă sau vedetele care îți spun de unde să-ți iei mobila?
Aștept încă momentul când o prezentare de modă va scoate pe catwalk femei cu pungi de supermarket în mână,
femei împingând cărucioare,
femei strângând școlari la piept.
Semnificative, nu figurative.
Aștept un salon auto
cu mașini de pompieri.
Cu ambulanțe.
Și șoferi care n-au condus niciodată pe un circuit, dar concurează zilnic cu moartea. Hai să vedem care ajunge mai repede la un bolnav! Hai să vedem care intră primul într-un incendiu!
Nu o cupă ține învingătorul desupra capului, ci un copil înfășurat într-o folie mai strălucitoare decât aurul. Și mult mai importantă.
Viața intră în prelungiri. Știi cât de mult mai contează o zi? Când n-ai reușit să spui tot ce aveai de spus cuiva care pleacă pe neașteptate. A fost mereu acolo și te-ai gândit că tot ce a fost va mai fi. Uite că nu mai este.
Mi-aş fi dorit ca tata să fie din fier. Să-l pot duce la reparat.
La kilometrul 220 maşina noastră a suferit un infarct. Exact ca tata. Nu? Motorul e inima maşinii. Dar ghici ce! Putem să-i punem alt motor. Altă inimă pentru tata nu am unde să găsesc.
Maşinile astea. Ce norocoase. Poți să le resuscitezi din morți.
Am privit-o plecând pe platformă, cu l-a luat salvarea pe tata şi mi-am dat seama că sunt multe asemănări.
Vârsta. Nu ştiu cât înseamnă 77 de ani în car-years
Şi maşina a dat semne. Nu a dus-o nimeni la doctor.
După ce că știam că nu știu mare lucru despre viață, acum mă întreb ce știu despre moarte. Mori de două ori? A doua oară când ești uitat. Sau asta e prima oară? Când ești uitat, de fapt? Când nu mai exiști sau când nu mai folosești?
E normal ca fiicele să plece. Să-și găsească un drum. Și dacă “drumul” ăsta nu prea mai dă pe acasă?
La lansarea primului volum din Psihologie pentru oameni obișnuiți tata era în viață. Acum citești volumul al doilea și lumea are un tată mai puțin. Al meu. Cât de subțire e linia dintre viață și moarte! Aceste două pagini ale aceleaiași foi. La pagina 77 ești viu. Nu o să citești niciodată ce scrie la pagina 78.
Ce contează de fapt în viață? E o întrebare doar pentru genii? Eminescu să ne judece?
Cred mai mult decât oricând că nu avem timp pentru un număr infinit de greșeli.
Cred mai mult decât oricând că există prea târziu. Trebuie să înțelegi înainte să alegi! Să vizualizezi drumul înainte să pierzi jumătate din viață într-o fundătură.
Pentru mine contează în viața doar ce îmi face plăcere și ce mă ajută să mă dezvolt. Să învăț. Ideal este să învățăm ceva ce ne face plăcere. Sper să găsiți în acestă carte din amândouă.
Acesta este un fragment (riscant) din Psihologie pentru oameni obișnuiți, volumul al doilea.
