“Visul american”, varianta de bază, conține trei elemente: o casă mare, o mașină tare și o femeie frumoasă.
Pe primele două poți să le cumperi.
Pe a treia trebuie să o… câștigi.
Dacă poți să o cumperi nu e femeie. E un fel de pet. De la pet shop.
Și uite că femeia e din ce în ce mai conștientă de propria valoare și nu se mai teme să ceară de la omul de lângă ea și de la societate ce simte că i-a lipsit mamei sale: respect.
Bărbatul mioritic (din care am și eu gene care nu-mi plac, slavă Domnului) preferă să pună femeia la respect. Nu să i-l dea. Dar nu mai are argumente. Înainte era plătit mai bine. Indiferent cât de prost era. Acum nu mai e cazul. Trebuie să mai aibă și alte calități în afară de a face pipi din picioare.
Înainte folosea forța fizică. Când nu mai avea argumente își amintea că are palme. Acum o femeie deșteaptă nu le mai tolerează decât peste cur. În momente care-i provoacă plăcere, nu lacrimi.
Și tot înainte femeia nu avea unde să se ducă. Pentru că și mă-sa gândea tot ca o victimă și considera că e mai nasol să fii divorțată decât nefericită. Replica aceea dintr-o carte a mea “Ce? Tu crezi că io am fost fericită cu taică-tu?” nu e inventată.
Femeile “cu gura mare” sunt cele cu personalitate, feministele (chiar dacă nu mă omor după feminism), femeile care vor o carieră și muncesc pentru ea, într-un cuvânt femei care SPERIE un bărbat insuficient de competitiv.
Oare e vina lor?
Ești bărbat! Ridică-te la înălțimea așteptărilor!
Picasso spunea că nu există decât două feluri de femei: zeiţe sau preșuri de șters picioarele. Diferența între cele două o dă atitudinea.
Eu nu sunt Picasso, dar când abia începusem să-mi câștig primii bani am simțit că femeile fără personalitate nu mă atrag.
Femeile fără personalitate
sunt ca femeile fără sâni:
