Era ora două noaptea când a ieșit din casă. Simțea nevoia să-și liniștească nervii. Să respire. Să plângă fără să fie nevoie să se explice. Să urle ca un animal în agonie fără să deranjeze...
Ceva nu era în regulă cu strada. Nu își dădea seama ce... Apoi realiză că niciodată n-a fost singură la ora asta pe stradă. O singurătate ca o negură groasă s-o tai cu cuțitul! Nu era nimic în neregulă cu orașul, problema era în țara sufletului ei. Izbucni într-un plâns pe care nu era nici nevoită, nici capabilă să-l explice. Era din cauza situației care n-o lăsa să doarmă? Era ofticată că e slabă? Era speriată că e singură? Se simțea ca și când ar fi stat într-o ploaie de întrebări care curgea dinăuntru spre în afară... tuna și flugera din norii grei pe care-i simțea în piept.
Aproape imediat începu și ploaia adevărată. Curgea apa rece din cer cum curg reproșurile din gura unei femei părăsite.
Intră înapoi în scară.
Dar nu putea să se întoarcă în starea în care era.
Deși îi era frică de străzile pustii... îi era mai teamă de întrebările la care știa că nu poate să răspundă. Că nu trebuie să răspundă.
Era o actriță în culise...încercând să-și intre în starea necesară pentru rol. Doar că în general se repetă într-o cămăruță mică pentru un rol de pe o scenă mare, iar ea repeta în imensitatea lumii pentru un rol jucat într-un apartament...
Rolul de soție fericită.
Străzile continuau să rămână goale, dar parcă nu mai erau atât de înspăimântătoare. Decise pe loc să exerseze alt rol.
Prin ploaia incomodă alergă pe străzile din ce în ce mai goale către casa lui. Pe măsură ce se apropia apa i se părea mai întâi suportabilă, apoi caldă... în cele din urmă putea să jure că o frige... că iese abur din ea...
Se opri în fața intrării. La un adăpost relativ. Ploaia nu era cea mai mare problemă a ei...
În oglinda geamului de la scara de bloc își repetă speech-ul: a fost un nemernic că i-a dat lumea peste cap, ea era atât de bine înainte să-l cunoască; o să-i mai spună cât de greu îi este acum și cât de ușor și în glumă trebuie că ia el toate astea. O să-l facă albie de porci, va inventa insulte noi pentru el. La dracu... el se pricepea mai bine să spele cu oamenii pe jos...
O să-l lovească!
Da! Cu pumnii aceia mici de care el râde... dar o să râdă și de data asta... ba nu!
O să meargă la el în bucătărie și o să-l înjunghie cu un cuțit ca-n filmele indiene! În inimă, da! Poate așa să simtă și inima aia a lui ceva! O să fie ca-n telenovelele de la știri! Crimă pasională!
Trebuie să-l rănească într-un fel!
Să simtă și el ce simțea ea!!
Fericirea asta groaznic de tristă!!
Nefericirea asta cu minute de beatitudine ca picuri mici de aur...
Poate totuși n-o să-l ucidă... n-ar mai putea nici ea să trăiască după asta... dar o să-i spună ea vreo două... să-l usture...
Trase are în piept și își înfipse degetul în butoanele interfonului cu forța unui om decis să meargă până la capăt.
Nu răspundea nimeni.
Două lumini de far stricau tocmai atunci întunericul străzilor care deodată nu mai erau goale...
Era mașina lui.
De unde se întorcea la ora asta?
De unde vrea... doar e un bărbat liber... la naiba... Pe măsură ce se îndrepta spre ea, prin ploaia care devenea de lavă incandescentă, știa că n-o să-i scoată ochii pentru asta, dar o să-l lovească să simtă și el durere... sau doar o să-i spună vreo două...
Bună dimineața, iubito... Ești îngrozitor de udă! Ce era atât de presant și nu putea să aștepte până mâine? Vrei să-mi spui ceva?
Acum e momentul tău, toanto, spune-i tot! Varsă negura asta strânsă în tine și dă-i-o s-o bea... dar căută în ea și negura nu mai era acolo...
El repetă încet... și-n vocea lui era atâta tandrețe...
Vrei să-mi spui ceva?
Da...
Mi-a fost dor de tine.
...
