Prima e o poveste în care multe femei se vor recunoaște, dar puține vor recunoaște că se recunosc.
A doua e o poveste în care niciun bărbat nu va recunoaște.
Chiar dacă sunt vechi, ambele povești sunt puțin alterate pentru a păstra intimitatea protagoniștilor.
Prima.
Așa a fost ea mereu. Prima din clasă. Prima la învățat, prima cu sâni, prima cu prieten.
S-a măritat prima.
A făcut prima un copil. Bine că se uita pe ProTV, că dacă și la TV se uita tot la Prima :)))
După ce a făcut copilul, a făcut, tot prima din grupul ei de prietene, o depresie.
Nu cumva s-a grăbit? Colegele ei povesteau despre nopți albe. Și ea era nedormită, dar din alte motive.
La serviciu a fost prima care n-a mai suportat și i-a aruncat o ceașcă de cafea șefului pe cămașa made to measure. Cum șeful îi era și soț au urmat prima concediere și primul divorț.
A căutat apoi mai mult un tată pentru ăla mic decât un iubit pentru ea.
Și asta a găsit. Un om prost de bun. Sau poate invers.
Din când în când mai avea câte un coleg după care i se aprindeau călcâiele. Pentru că era încă foarte, foarte frumoasă… călcâiele alesului se încălzeau și ele. Apoi ale ei se depărtau prin camere de hotel.
Unii dintre amanți și-au dorit mai mult. Cum făceau greșeala asta… zburau din schemă. Nu riști familia, îmi spunea ea, peste o cafea fără alte înțelesuri.
Mi-am mușcat de fiecare dată buza de jos, cum fac eu când știu că mă mănâncă să spun prostii, și nu i-am zis: “tu n-ai o familie, ai doar un tont care-ți crește copilul și care e, probabil, la fel de nefericit ca tine”.
A doua…
…oară când m-am întâlnit cu el deja mi se lăuda cu copilul.
Știți genul. Are mai multe poze în telefon decât ai tu nervi, dar nu mi-a displăcut.
A treia oară mi s-a lăudat cu amanta. Cu ea nu avea poze, dar mi-a arătat contul ei de facebook. Nu vreau să deveniți nervoase, doamnelor, dar nu aveți idee câți bărbați mi-au trimis contul de facebook al amantelor lor. Să-mi dau o părere. Mi-am dat. Că sunt nebuni că se expună așa. Dacă n-aș ține ca un maniac secretele?
A parta oară de-abia, peste niște Cabernet, l-am prins cu garda descoperită. Sau el pe mine, că nu l-am întrebat nimic.
Am băut din cupa amară a dezamăgirii. Mi-a zis el.
Toți bărbații devin un pic poeți după o sticlă cu vin.
O altă femeie. Pe care nu și-a permis-o. Nu era vorba de bani. Bani avea.
Așa că și-a luat o mașină nouă. E mai ușor să ții două mașini decât două femei. Chit că nici cu două mașini nu poți să mergi în vacanță în același timp dacă vrei să intri în ambele.
Oricât de tare mergea mașina aia, viața lui bătea pasul pe loc.
M-a fascinat situația. De ce n-a avut curaj să se ducă după fericire?
De ce se lăuda cu copilul? Că nu era al lui!
El e “tontul” din prima poveste.
La întrebarea asta amândoi mi-au răspuns la fel: Și dacă o iau de la început? După câteva luni de miere ajungem tot la plictiseală. Tot la discuții despre revizia la centrală. Tot la “azi duci tu gunoiul”.
Pentru mine, să refuzi o fericire pentru că o crezi nestatornică și să rămâi în plictiseala ta stabilă mi se pare ca și când n-aș vrea să văd un film bun, că se termină repede, preferând un serial prost, dar cu multe episoade. Dar așa sunt eu. Tu ce-ai fi făcut?
Comentăm aici dacă ai curaj :)
