Îi plăcea să-i dea teste. Sau poate nu-i plăcea. Considera NECESAR. Ea era mică, el… experimentat. Acreala aia pe care o au unii oameni când le-au fost des înșelate așteptările el o numea experiență.
Din toți oamenii pe care-i cunosc, doar el m-a rugat să încerc să-i agăț prietena. O lună nu m-a mai sunat după ce l-am refuzat. O zi nu mi-a mai răspuns la telefon. Știți… eu nu sunt genul să te sun a treia oară. Și de două ori într-o zi a fost suficient. O cunoșteam și pe ea de ceva vreme, nu-mi puteam imagina ceva mai penibil.
Când m-a sunat vorbea repezit. M-am urcat în mașină și m-am dus la locul în care voia să ne vedem. Nici nu știu de ce am făcut-o. Uneori mă simt ca un cardiolog de la Urgențe.
Eu n-am vrut să-i testez fetei fidelitatea, ca la emisiunile pentru proști de la TV, dar el a găsit pe altcineva.
Am zâmbit crezând că știu răspunsul: Și? Te miri că a cedat? După câte reproșuri îi făceai când nu “trecea testele tale”?
Nu era acesta răspunsul. Fata trecuse și acest test. Și multe altele. Oare cât de nesigur să fie un om ca să-și otrăvească singur viața?
Poate că n-ar fi stricat să-l citească pe Minulescu, până la urmă, și dacă știe sigur că femeia îl va înșela “chiar mâine”, ce-l poate opri pe un bărbat normal la cap să se bucure de “păcătoasă” în seara asta? O ultimă reprezentație în care cortina cade înainte, nu după piesă.
Nu. El nu era genul, dar uneori lucrurile se întâmplă cu un motiv.
Tipul care trebuia să fie ispita, ispitul, a chiar plăcut-o pe fată. Și cum femeile vorbesc multe, iar bărbații ce nu trebuie… i-a dat în vileag fetei tot planul.
Să nu subapreciezi niciodată capacitatea de reciprocitate a femeii. Îți dă ce-i dai. L-a testat și ea pe el, mai mult în joacă, cu o colegă de la facultate.
Se pregătea să iasă ca din cutie când el ar fi refuzat și să-i spună că știe tot și totul e bine.
N-a fost. El a cedat foarte repede și când colega l-a întrebat: Și cu Ana cum rămâne? El a răspuns cum nu se poate mai prost: Lucrurile nu merg bine de multă vreme între noi, suntem ca și despărțiți.
Îmi amintesc perfect că-i adusesem o sticlă, “să prindă tărie”. Nu i-am mai dat-o. I-aș fi dat-o ei, că probabil avea mai multă nevoie… dar în asemenea momente e foarte greu să suni și să consolezi pe cineva pentru ceva ce n-ar fi trebuit nici să se întâmple… nici să se știe.
Foto? aici: Ludmilitka
Comentarii? aici: https://www.facebook.com/raduefconstantinescu/timeline
18 plus? aici:http://bit.ly/1gRsNTQ
