A patra poveste care pare să nu aibă legătură cu nimic. Necenzurat


Un mic intro :) 
Acesta este un fragment din NECENZURAT. Deși cartea s-a vândut în peste 10.000 de exemplare retipărirea ei nu e certă, așa că textul acesta este ca un fel de... premiu de consolare. 



Unii beau ca să-şi aducă aminte ce-a fost bun. Alţii pentru că vor să uite. Dar există un prag dincolo de care alcoolul nu mai ajută. Indiferent dacă bei ca să uiţi sau bei ca să-ţi aduci aminte. Amintirile refuză să dispară sau refuză să se clarifice. Stau sub pătura străvezie a justificărilor. Fără ea ar fi simplu să spui unde ai greşit. Fără ea ar fi mai simplu să spui că nu ai greşit deloc. 
El era un bărbat care-şi sărbătorea libertatea. Fără să poată admite că „libertatea“ asta nu înseamnă altceva decât că nu mai avea cine să-l întrebe unde a stat până la ora aia. 
Îl deranja femeia îngrijorată care se temea şi de umbra ei. Acum i-ar plăcea să sune telefonul. Atunci îl dădea pe silent. „Nu ştiu, dragă, era zgomot.“ 
Îl agasa fraza aia repetată mereu: „Te aştept, nu pot să adorm fără tine.“ Acum i se pare că era mai degrabă o picătură de romantism într-o ciorbă pragmatică. E frumos să te aştepte cineva oricât. Ore. Zile. Chelnerii puneau scaunele pe mese şi el nu pleca pentru că nu voia să admită că acum el n-ar putea să adoarmă fără ea. 
Tot timpul voia ceva de la el şi viaţa i se părea o listă de cumpărături. Lapte, brânză cu mucegai, struguri, dragoste. De fapt, atunci era frumos. O copilărie neapreciată. O adolescenţă târzie când te grăbeşti să creşti fără să-ţi dai 
seama că asta te va transforma dintr-un potenţial Don Quijote într-unul dintre cei care-şi băteau joc de el. E greu să dai valoare unei vieţi într-o lume în care valoarea unei vieţi nu mai există. Îţi trebuie o lume mai mică. De două locuri. 
Era un stat decimat de molima singurătăţii. Un oraş în care nimeni nu mai avea vecini. Era sub demnitatea lui să o caute, dar peste puterile lui să o uite. 
Cea mai mare problemă când eşti nefericit este că ştii că ai fost fericit cândva. Că ai avut femeia destinaţie care dă un sens drumului. Seara încearcă să adoarmă la TV. Dacă merge direct în pat şi închide ochii, parcă o are desenată pe reversul pleoapelor. De ce nu i-a văzut la fel de clar frumu- seţea când era aievea? De ce trupul lui nu-i ducea la fel dorul când nu-i simţea lipsa? Este iubirea perfectă un tablou pe care îl înţelegi doar de la o distanţă? Nu spaţiu, ci timp? 
Închide ochii. Afară e o realitate. Înăuntru altă realitate. Una pierdută. Una pe care chiar el a închis-o. Ca o uşă din aceea cu yală automată, cum avea când era copil. Dacă ieşeai şi se închidea în urma ta, nu mai puteai să intri decât dacă aveai cheia. 
El ieşise în pijama şi şi-a aşteptat părinţii pe scări. Îi era atât de frig. Şi îi era ruşine să bată la alte uşi. Niciuna dintre ele nu avea vreun înţeles pentru el. 


A aşteptat. Ca şi acum. În pijama. Şi acum îi era frig, doar că acum nu mai avea nicio certitudine că va veni cineva. Viaţa era prea simplă şi nopţile prea sigure. Cine apre- ciază un miracol care se tot repetă? Dacă apusul de soare ar dura opt ore nu l-ar mai fotografia nimeni!

Era stăpânul ei absolut, atunci de ce acum nu poate să 


o cheme? Să vină şi altfel decât să-i bântuie visele?

Nu e ciudat? Să nu-i mai vorbească gura care-i ştia tot 


trupul?

Casa era plină de amintirile lor. Acum doar ale lui? Straniu cum aceleaşi amintiri îl făceau pe el să regrete 
că a pierdut-o şi pe ea că n-a plecat mai devreme. Doar i-a spus-o. Ca o sclavă care nu se mulţumeşte să-şi recâştige libertatea şi sare să-şi omoare stăpânul, la fel şi ea a sărit cu 
97 
98 
adevărurile ei, tăioase ca nişte cuţite ascuţite de răbdarea nerăsplătită. Desigur, el era în viaţă, dar orgoliul lui era într-un fel de comă. 
Închide ochii. Refuză realitatea pentru o „reluare“. „Dacă doriţi să revedeţi selecţiuni din programul unei zile când eraţi fericit.“ 
Ce să fie? Momentele când era la oglindă şi îl ruga să o ajute să-şi închidă rochia şi ajungea să o dezbrace de tot? Era aşa de grăbit şi de neatent încât de multe ori scena se termina „în oglindă“: cu ea chemându-l să-i închidă o altă rochie. Neşifonată. 
Dragostea i se părea o cantitate infinitezimală. Acum realiza că era condimentul vieţii. Şi l-a luat cu ea pe tot. 
Firesc. Doar cu ea venise iubirea. Era firesc să plece tot cu ea ca un „bun dobândit înaintea căsătoriei“. 


Sânii care dau sens buzelor.

Coapsele care conţin parcă în ele mişcarea.

Ochii care ţin în ei toate promisiunile.
I-a spălat cu lacrimi. Acum sunt curaţi. Pregătiţi pentru alte promisiuni.
Pe care i le va face însă... altcineva. 


Superba fotografie: FlorianWeiler
Back to Top