Imperfecțiunea perfectă.





Când eram mic aproape nimic nu se găsea. 
Nu se găsea bere. Asta îl afecta pe tata.
Nu se găsea făină. Asta o afecta pe mama. 
Nu se găseau creioane de zero cinci și abțibilduri. Aici aveam eu o problemă. 
Așa că am început să meșteresc din jumătăți de creioane de zero cinci stricate. O piesă de aici. Una de dincolo. Culori diferite. Meniri asemănătoare. 
Ce mândru eram de mine când un angrenaj de genul acesta funcționa. 
Era o nouă șansă la întreg a jumătăților!

Mi se pare de multe ori că și noi suntem desperecheați. Cum se spune că Dumnezeu ne-a amestecat limbajele după ce a dărâmat turnul Babel. Așa simt uneori că ne-a amestecat puterile. Ni le-a dat pe unele nouă și pe altele femeilor. Să fim cum erau creioanele mele de zero cinci. 
Zero dacă suntem unul.
Cinci dacă suntem doi. 

Cât de bine i se suprapun defectele bărbatului peste calitățile femeii. 
Cât de exact se suprapun puterile bărbatului peste slăbiciunile ei.
Cât de ușor priveste bărbatul când ea se dezvăluie. Și cât de frumos se dezvăluie când se știe privită. 
Cum îți dă ea ușor toate scuzele jos. Ca pe niște haine inutile când e cald în suflet. 
Sânul ei și gura ta. 
Visele ei și mâinile tale. 
Umărul tău și tristețile zburătoare. 
Tot ce e sus. 
Și tot ce e jos. 
Puterea ei de seducție ca o apăsare. Seriozitatea lui ca un semnal de alarmă. 
Cine a oprit mașina universală de produs nimicul?
Uite, doi inconștienți. 
Un el și o ea care au înțeles să bărbații sunt consoanele și femeile vocalele. Și nu putem trimite mai departe niciun mesaj dacă nu ne croșetăm, un bărbat pe față, o femeie pe dos. 
Nici fluturii nu pot să zboare fără ambele aripi. 

Foto: LonelyPierot
...........................
Back to Top