Mari psihologi au studiat relații de lungă durată. Unii dintre ei chiar au făcut efortul să urmărească pe bune câteva cupluri care păreau extrem de bine sudate căutând - pentru omenire și pentru ei înșiși - secretul fericirii.
Știți că părerea mea despre psihologie este dintre cele mai bune, dar părerea mea despre psihologi este dintre cele mai proaste.
Acești domni care au studiat cupluri de lungă durată căutând secretul fericirii NU aveau cum să-l găsească :)) Ei au aflat secretul căsniciilor îndelungate. Pentru ce voiau ei ar fi trebuit să studieze relații fericite, nu lungi.
De ce spun ei că dragostea nu e de ajuns?
Pentru că au găsit multe relații intense care s-au terminat cu un divorț în mai puțin de 3 ani și multe relații de 50 de ani unde cei doi erau mai mult niște prieteni tandri. OK. Cine poate să spună dacă nu cumva primii au trăit în 3 ani mai mult decât ceilalți în 50??
Să strangulăm pasiunea de dragul stabilității? Atunci și moartea e mai bună decât viața, că durează mai mult :)
La fel de grav mi se pare că sunt zeci de psihologi care spun că dragostea nu ține loc de compatibilitate.
Wrong again!
Atracția sexuală nu ține loc de compatibilitate.
Culmea, nici măcar în pat! Ca bărbat pot să vă spun cu mâna pe inimă (sau, în cazul acesta pe ce vreți voi) că am fost atras de femei care întruchipau idealul meu de frumusețe doar ca să descopăr că și din punctul lor de vedere erau… ideale. Așa că în pat nu făceau mai nimic. Erau ca niște perne cu sunet :))) Măcar atât, că altfel aș fi crezut că-s singur :)
Dragostea NU este atracție sexuală și atât. Așa cum atracția sexuală nu este o mare garanție pentru dragoste. Ca absolvent de Litere, nu de Psihologie, o să fac o comparație de pe terenul meu: Când doi oameni fac dragoste COMUNICĂ. Vorbesc în alt fel. Și așa se face că uneori descoperă că NU VORBESC ACEEAȘI LIMBĂ! Și merg fiecare pe drumul lui dacă niciunul nu vrea să învețe limba celuilalt sau nu învață amândoi una nouă, inventată, cum era Esperanto.
Dragostea nu e de ajuns?
Ba este. Cu condiția să fie dublă. Să iubești de unul singur e doar o fundătură fără sfârșit. O încăpățânare prostească. patologică. Omul nu-și caută jumătatea, că el este întreg. N-are o jumătate de corp, o jumătate de creier, o jumătate de inimă. Dar are o jumătate de dragoste și îl caută pe cel care are cealaltă jumătate de dragoste să facă un sentiment întreg.
Dragostea este de ajuns când nu e un capăt de linie unde trenul oprește să moară, ci atunci când este un vehicol de două locuri. Extensibil cu încă unul sau două sub formă de scaune de copil.
Dragostea este de ajuns atunci când este… dragoste. Problema e că mulți dintre psihologi vorbesc despre probleme prin care n-au trecut, despre perioade din viață la care n-au ajuns și despre sentimente pe care nu le-au trăit. Eroarea lor nu mi s-ar părea gravă dacă singurii care ar suferi ar fi chiar ei. Dar nu e așa. Iar ce strică ei nu e ca la coafor. În trei săptămâni îți crește părul la loc! Dar înăuntru? Parcă e mai bine să n-ai decât întrebările decât să te împiedici de răspunsuri greșite!
Dragostea e de ajuns. Însă, deși se vorbește mult despre ea, sunt destui oameni care n-au întâlnit-o.
Au avut parte doar de surogate.
De înlocuitori.
Și nu poți să ai o părere despre cafea când, vorba celor de la Paraziții, te freci ca nesu’.
Foto: TheOne85Ca
