Întrebarea la care m-am tot ferit să răspund: Când trebuie să ne căsătorim? Și… de ce am face asta??!




În primul rând nu trebuie :)
Dragostea e poezie, dar căsătoria e un contract. 
Se spun multe despre căsătoria asta, de parcă ar fi o entitate, o instituție, un fapt în sine. De parcă ar fi un scaun, uneori cu trei picioare, alteori electric :) Ceva care are preț, cod de bare, marketing. Există multe teorii despre originea acestui “contract”. Unii istorici spun că a apărut pentru ca religia să fie dată mai departe copiilor. Alții spun că nu e vorba de religie, ci de avere. Ambele variante sunt susținute de exemplele comunităților închise, popoare care nu acceptă legături cu alte neamuri, Confesiuni care cer convertirea. Societatea intră în intimitatea cuplului cu bocancii și strică enorm, apoi are pretenția că ne face bine. Că ne “ridică spiritual”. Așa să fie? Doi la preț de unu și drumul spre rai devine mai accesibil?

Suntem parțial de acord cu aproape tot ce se spune despre căsătorie. Râdem la glumele cu oameni căsătoriți până ajungem să ni se potrivească. 
Dar greșeala este că indiferent cum o privești căsătoria ea nu există fără ei doi. Și cum nu găsești doi oameni să fie la fel, de ce credem noi că putem să găsim patru?
Ne pierdem identitatea când suntem doi câte doi? 
Indiferent ce ar spune statul, religia sau grupul nostru de prieteni, căsătoria este doar o decizie comună, ca o cheie care deschide o ușă în spatele căreia e o casă pe care o numim “familie”. Cum anume mobilăm această casă, cu speranțe vechi și dezamăgiri noi; cu termene de execuție pentru visuri sau calmul ușor burghez al savurării fiecărui moment, așa ajungem mai târziu să vorbim despre căsătorie. 
“A fost dezamăgirea vieții mele”; “E cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac”; “Verighetele sunt cele mai mici cătușe”; “Atunci am aflat ce înseamnă fericirea, dar era prea târziu”.
Râdem noi, râdem, dar oamenii căsătoriți care-i invidiază pe burlaci o fac pentru că își imaginează că burlacii își “trăiesc viața” deși ei, când erau burlaci, nu și-au prea trăit-o. Dacă mâine ar divorța, tot n-ar ieși pe plus dacă n-au și învățat ce au greșit și ce li se potrivește. 
Burlacii, pe de altă parte, nu recunosc, dar de multe ori ies atât de des în oraș pentru că nu le vină să meargă acasă, unde “n-au cui să dea Bună seara”, vorba Dianei Sorescu. 
Da. M-am tot ferit de întrebarea asta, nu pentru că n-aș avea un răspuns, ci pentru că e mai greu de înghițit. 
Cred că societatea a trecut la un nou nivel. Mii de ani a fost bine să lipești cuplurile pentru că resursele erau puține, iar familia era o microîntreprindere. 
Acum, societatea de consum preferă să ne dizolve. În acest fel, dacă o familie are nevoie de o casă și o mașină, doi indivizi vor avea nevoie fiecare de casa lui. Am simplificat până la absurd, dar sunt sigur că înțelegeți TOATE celelalte implicații “benefice” pentru economie. 
Dar nu și pentru suflet. 
Actul în sine, vorbesc de cel “legal”, este o completă inutilitate. Poate fi rupt oricând. Dar promisiunea, intenția de a rămâne cu o anume persoană, transformarea a doi “eu” într-un singur “noi” mi se pare fascinantă. Frumoasă. Un fel de mișcare de rezistență împotriva unei societăți care propovăduiește egoismul ca pe o religie. 
Chiar și psihologi pe care îi respect vin cu glumițe care demonstrează că e ușor să generalizezi fără să cunoști de fapt. De expemplu “Femeia plătește căsătoria cu sex, iar bărbatul plătește pentru sex prin căsătorie”. 
Amuzant, recunosc că am râs. După care am râs și mai tare, pentru că putem deduce că nevestei respectivului psiholog nu prea-i place sexul. Cel puțin… cu el :)))
Din fericire nouă, oamenilor de rând, ne place. 
Cum ne place și să avem cui să dăm “Bună seara”.
Și să ne simțim împreună chiar și  când ne separă sute de kilometri. 

Vezi? Deja știi răspunsul și la întrebarea când să ne căsătorim: Când suntem sută la sută siguri că am găsit omul cu care să vrem să facem toate astea. 

Back to Top