Cum schimbi 3 emoții negative în rezultate pozitive pentru tine? Primul episod: Prietena noastră… frica.





Ne e greu să admitem deschis că avem emoții negatve pentru că ipocrizia a ajuns un mod de viață. Ne întrebăm cei mai buni prieteni și ei ne mint, pentru că nu vor să ne schimbăm părerea despre ei. Mergem la psiholog și el pune întrebări, nu ne răspunde la ele. Firesc, trebuie să găsim răspunsurile care ni se potrivesc nouă. Și totuși… până și Iisus a avut momente de ezitare, s-a îndoit, dar noi, oameni cu părinți mult mai puțin iluștri decât Fiul lui Dumnezeu, suntem chiar perfecți?
Ce s-ar întâmpla dacă în loc să negăm ceea ce simțim, am încerca să folosim și energia negativă? Până la urmă Tesla ne-a lăsat curentul alternativ :)
Să începem cu frica. 

Frica ne determină să amânăm confruntări. Și cu cât le amânăm mai mult, cu atât ni se pare mai greu să ieșim din zona de confort. Dar frica ne-a fost dată cu un scop. Și zona de confort ni s-a dat tot cu un scop. Prea mulți le transformă în sperietori de oameni. Frica este aliatul instinctului de conservare. Amânăm confruntări? Poate nu strică să le gândim un pic înainte. Unele chiar nu merită. Uneori nu merită omul cu care ne-am lupta, lasă-l în plata Domnului. Alteori nu merită miza. Prea mult risc, prea puțin câștig. De cele mai multe ori doar de orgoliu. Frica ne face să ne pregătim mai bine o confruntare. Să intrăm în ea “cu lecția învățată”. Să aflăm lucruri despre un domeniu nou sau despre un adversar nou. Frica e uneori o formă de respect. Realizez o diferență de calibru și nu lupt înainte să am grijă să progresez până la nivelul adversarului meu.

Când eram mic (14-15 ani) aveam cam 40kg la 1,73. Mă fluiera vântul și nu pleca liftul cu mine. Pare amuzant, dar se mai întâmplau și altele. Băieți care îți cereau banii de covrigi și nu foloseau experia “te rog frumos”, ierarhii în clasă în funcție de forța fizică unde erai mereu pe ultimul loc și așa mai departe. Un copil poate să iasă din asemenea experiențe doar în trei feluri: invalid emoțional, retras pe viață sau poate să își găsească un protector și - ultima variantă și singura bună - să se revolte și să schimbe lucrurile. De frică. 

Îmi era atât de frică de “băieții mai mari” încât m-am decis să devin unul dintre ei. La 17 ani concuram eram deja în finală la Campionatul Național de Culturism, experimentasem cu wu-shu-ul (artă marțială chinezească unde nu există decât luptă simulată sau full contact) așa că nu mă mai oprea nimeni pe stradă să-mi ia banii. Mă opreau însă ca să mă întrebe unde mă antrenez, “ce iau” sau să-mi ceară numărul de telefon :)
Tot de frică am învățat. Îmi era groaznic de teamă de job-urile abrutizante și pe atunci era o relație directă între cât ai în cap și cât ai în buzunar. Inclusiv la facultate am intrat pentru că îmi era frică de armată :))
Frica e bună dacă nu o lași să te cucerească. E un semnal de atenție. Îți spune că ai o problemă. Totul e să înveți că atunci când îți e frică de o problemă soluția nu este să o eviți. Ci să o rezolvi. 

Și în relații sunt multe frici. De intimitatea deplină care ne expune “prea mult”, de singurătate, care justifică o relație călduță și nesatisfăcătore în fața riscului unor nopți reci, ne e frică de o discuție care ar putea să ne aducă înapoi în iubire sau să termine totul și să lase loc alteia. 
Sunt frici pe care le înțeleg, dar se vindecă ușor cu o altă… frică. Nu întinerim. Iar la sfârșitul unei vieți fără riscuri asumate îmi e tare frică să nu te trezești regretând ce NU ai făcut. Până la urmă cea mai mare frică nu este cea de moarte, ci aceea că n-ai îndrăznit să-ți trăiești viața. 

Back to Top