Și ce-o să faci când amândoi vom recunoaște c-am mințit?






Îți spuneam că-mi zici prea des “te iubesc”. 
Ușa era deschisă. Acum n-o mai găsesc. 
Îmi spuneai că n-o să te superi niciodată. 
Doar o capcană puțin mai ciudată. 
Nu era cool să spunem ce simțim 
sau să admitem că nici nu prea știm.

Las’ să trăim! 
Sinceritatea se amână! 

Erai aici. Și mă țineai de mână. 
Cuvintele erau toate pe  dos
Și ochii au privit numai în jos.
Doi spectatori ai propriilor vieți. Actori? Nu, că actori-s mai isteți. 
Ideea-i simplă. S-o rostești nu-i bine. Pe scurt e-așa: Chiar nu pot fără tine!
Am vorbit mult.
Dar nu am spus nimic. 
Ne-am ridicat. Și am tăcut.
Și uite, vremea (ne-)a trecut. 
Deja vedeam o dramă mult cântată
La operetă: “Cum a fost odată”
E despre noi…
Și mii de oameni vor plânge-n batistă. Eu voi fi trist. Știu. Și tu vei fi tristă. 
Vom fi bogați.
Și singuri. 
Amândoi.
Dar separat. Ce mai! Niște eroi. 
Eu voi alege un tenor frumos 
Și o sporană de coloratură
Și farfurii va arunca pe jos
Iar eu o voi plăti doar în natură.
Va semăna cu tine, negreșit
Că de greșit, am tot greșit femeie
Că focul nostru era întețit
Prostește l-am considerat scânteie

Vom fi bogați.
Și singuri. 
Amândoi.
Și cei din sală ne vor plânge toți
Ne-or înțelege mai bine ca noi…
… Atunci am zis: Chiar suntem idioți!


Nu era cea mai bună frază, n-am ce spune
Măcar am zis-o. Totul s-a schimbat
Tu ai rămas și anii-or să se-adune
Tu, tot frumoasă și eu tot bogat

Și nimeni nu va plânge pentru mine
Soprana și tenorul vor șoma
Știi… chiar nu se putea mai bine
S-a terminat frumos. Cu va urma :)




Back to Top