Stătea mereu la aceeași masă. Îmbrăcat bine. Mai mereu singur.
Vă mai aduc ceva dom’ profesor?
Lacrimi de fecioară diluate cu rom.
Chelnerul râdea cum trebuie să fi râs slujitorul de prințul din Levant al lui Doinaș…
Fiecare om are mistrețul lui cu colți de argint.
Am avut ocazia să-l cunosc mai bine pentru că mi-am format “prostul” obicei să am o părere despre un om doar dacă-l cunosc personal.
Fiecare prinț are slujitorii lui care-l bârfesc.
Nu era un nebun, doar un om trist. Avea ochii decolorați de prea multe renunțări și demnitatea scâlciată a celor care lasă impresia că nu încearcă pentru că nu mai vor. Ca un paralitic care arată întreg atâta timp cât stă pe scaun.
Într-o zi băuse mai multe lacrimi de fecioară decât de obicei.
Știi, mi-a zis, ferește-te de renunțările pripite. E cel mai bun sfat pe care pot să ți-l dau. Desigur, ar trebui să-ți spun și cum să-ți dai seama când te pripești, dar deja te-am ajutat suficient. Asta o să-ți dai seama singur. Sau nu. Și te vei dilua în începuturi până când nici n-o să mai ai sânge în vene. Doar apă caldă.
Renunțarea e ca băutura: nu există “am renunțat numai bine”.
Oamenii renunță prea repede sau nu știu când să renunțe. Mai plătesc o dată deschiderea ca la poker fără să înțeleagă că e greu să câștigi cât n-ai măcar o pereche.
Am învățat atât de bine ideea de carpe diem încât nimeni nu pare să mai știe să folosească anul.
Să-și gândească viața în ani.
Așa că eu nu sfătuiesc niciodată și pe nimeni să renunțe la o iubire care nu mai merge.
Pentru că mai rar se strică un angrenaj din vina unei singure rotițe.
Sunt oameni care merg în vacanțe pentru că se simt bine împreună și oameni care ar trebui să plece într-o vacanță ca să vadă cum se mai simt împreună.
Oameni care se ceartă atât de mult încât le trebuie o pauză, chiar și sub pretextul că e ultima partidă de sex înainte de despărțire. Dacă au gurile ocupate s-ar putea să-și audă sufletele.
Și să le înțeleagă.
