Night reading: Confesiuni inoportune. Episodul 2. Scrisorile.



Mă amuză încercările de a reînvia scrisorile de dragoste pe hârtie. Cum să fie mai bine atunci decât acum? Pierdeam ZILE din viață. Cam 5 dus și 5 întors. București - Ploiești. Anii 90. 
Știu, o să vă mire, în 5 zile ajungeai și pe jos. 

În acea perioadă binecuvântată cu entuziasm și lipsă de creier am cunoscut o fată. Ca să nu spun că am agățat-o, că sună urât. Era atât de frumoasă încât am urcat din nou scările de la metrou, la Victoriei, să ajung pe peronul pe care nu aveam treabă. 
Cunoașteți senzația aia când mergi ca molia către lumină și simți că deja te-ai ars? Așa eram eu. Dar când colo lumina era de neon. Rece. O fată frumoasă, dar care nu prea strălucea în conversație. 
Numele ei? Când am mai făcut eu indiscreția să dau un nume real pe blogul acesta? 
Numărul de telefon? (orice bărbat știe, chiar și la vârstele acelea nedospite, că trebuie să ai un contact) 
Nu avea. 
I-am notat adresa mai mult ca să mă aflu în treabă. Era frumoasă, dar…
Dar uite că i-am scris. Într-una dintre acele faze în care gândește ăla micu’ pentru noi. 

Ce a urmat, însă, a fost ca din basme! Mi-a răspuns cu o scrisoare așa frumos ticluită, într-un stil epistolar atât de echilibrat, cu figuri de stil strălucitoare! Am recitit scrisoarea până am învățat-o! 
Îmi era și frică să-i mai scriu! Era ca și când eu eram Marius Moga și ea Sergei Rahmaninov. Țineam în mână varianta scrisă a Rapsodiei pe o temă de Paganini, cum să răspunzi la așa ceva cu un text mainstream?
Voiam să o conving pe ea să vină de Revelion la mine. După ce am schimbat vreo trei scrisori am mers eu în orașul ei, unul mititel unde nu mai fusesem niciodată și unde nici n-am mai ajuns niciodată de atunci. 
După o oră în care niciunul dintre noi n-a prea vorbit i-am mărturisit, așa cum eram, că scrisorile m-au dat gata. 

Probabil că n-a înțeles bine și a simțit că fac mișto încât mi-a răspuns cu o mină plictisită: Da’ nu le-am scris eu! Am rugat-o pe diriga să mă ajute că e mai tânără și de gașcă, iar tu student. Mie mi s-a părut că a exagerat un pic, dar na! Ce pretenții să ai! E depășită. 38 de ani…
A fost unul dintre rarele momente când am simțit că trec într-o secundă de la atracție la repulsie. Era aceeași femeie? Nu, nu era. 
M-am abținut: De ce e diriga ta?
De Istoria Artei.
Mi se părea imposibil să se predea Istoria Artei în orășelul acela mic unde toți erau colegi la aceeași fabrică și câțiva ani mai târziu toți erau șomeri la același centru de ajutor. 
M-am căutat de bani și am plecat în grabă. Liceul era aproape de gară. De fapt, tot orașul era aproape de gară. Florăria era chiar între gară și liceu. Aș fi vrut să-i mai iau și altceva, nu doar flori. 
Dar ce? Un cartuș de Kent, o cutie cu bomboane și un plic de cafea? Să creadă că am venit să mă treacă anul?

Un somer mai timpuriu își vindea biblioteca. Cu tot cu cărți. Mi s-a părut că întrezăresc o lumină și am cumpărat de la el o ediție din anii 60 a cărții “Vă place Brahms?” de Francoise Sagan. Pentru cei care n-au citit-o și n-au văzut nici filmul o să spun doar atât: e povestea de dragoste a unui bărbat mult mai tânăr pentru o femeie mai în vârstă. Foarte frumoasă, dar mai în vârstă. 
Povestea se termină prost. 

Când am intrat în cancelarie am realizat că am trac. Nu mă așteptam să fie atâta lume! De fapt, nu știu ce-mi imaginam. Să aibă un turn al ei și eu să urc pe scara de incendiu. În cancelarie erau cel puțin 10 “cadre didactice” acrite de munca în zadar. Mirosea ușor a naftalină. Un profesor care părea de fizică mi-a cerut să aștept pe hol. “Doamna de Istoria Artei era la clasă”
Înțelegeam perfect de ce nu se grăbise să vină în dulapul cu molii din secunda în care se sunase recreația mare. Nu erau bieții profesori de vină că se acriseră, dar nici ea nu voia să se expună mai mult decât era necesar. 
Într-una dintre scrisori îmi spunea că-i place să stea singură în curtea școlii. departe de colegi. Mi-a picat fisa că pasajul acesta vorbea despre ea, nu despre fata pe care tocmai o părăsisem. 

Am fugit înapoi în curte și am găsit-o pe o bancă sub un pom imens. Nu-l observasem la intrare. Era foarte, foarte frumos. 
I-am întins florile  și am dat să mă prezint: 
Știți, pentru mine erau scrisorile. Eu sunt Radu. 
Iar eu sunt bătrână.
A luat florile. Apoi și cartea. 
Îmi place Brahms, dar cartea nu mi-a plăcut deloc. Și nu vreau să o și trăiesc. Vezi că dacă te grăbești ai un tren la șase și cinci. 
Back to Top