Marile dureri sunt mute? Nu vorbești despre ce trăiești? Ești slab dacă ceri un ajutor?




Mi-a trântit-o scurt: De-asta se sinucid atâția de Crăciun sau - și mai grav - se închid în ei. Pentru că societatea a impus niște standarde nerealiste. 

Un portret robot al fericirii. 
Și orice nu corespunde e nasol.
Așa că ne prefacem. Și noi și alții. 
Dacă am spune adevărul ni se pare că ar fi o SINUCIDERE SOCIALĂ. 
Spunem că e mileniul comunicării. Și ce comunicăm? 

Parcă suntem pe vremea lui Ceaușescu, când se raportau mai multe tone de grâu la hectar. Și mai multe hectare. Lauda asta se întorcea împotriva noastră, că dădeam la export grâul real și rămânea în țară doar ăla de pe hârtie. 
Așa și comunicarea. Câți își pot compara CV-ul cu abilitățile reale și să nu pară o lucrare de ficțiune? 
Câți au prieteni buni, cărora să le poată spune și ce nu dă bine? Uită-te cum se înmulțesc psihologii, acești “prieteni pe bani”. 

Câți pot să-ți compare paginile de facebook cu viața reală și să nu fie nevoiți să pună un avertisment ca la filme: Orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare. 
Societatea umană s-a născut din nevoia de COLABORARE. 
Acum este doar COMPETIȚIE. 

Am ajuns în vârful piramidei trofice, noi îi vânăm pe toți, îi mâncăm pe toți. Ne cam plictiseam, așa că am început să ne mâncăm între noi. Să ne facem o altă piramidă trofică. Pe care acum o numim schemă de personal :)
Dar cea mai tristă mi se pare legea tăcerii în familie. Rufele care se spală doar acolo, când uneori ar trebui să ne ridicăm și să plecăm. Nu mai e nimic de spălat. Să ne ridicăm și să plecăm de la celebrele mese “în familie” unde toată lumea stă cu ochii în televizor, că nu au ce să-și spună. 

Să ne ridicăm trupul. Să ne ridicăm ochii. Să ne ridicăm standardele de adevăr, nu pe cele false, de statut. 
Câți dintre noi nu am schimba statutul cu fericirea?
Cred că este mai mult decât oricând necesar să recunoaștem că nu totul merge bine și că e NORMAL să fie așa. Niciun cuplu mișto pe care îl cunosc nu e tot timpul lapte și miere. Nici eu cu Ramona nu suntem.
Ar fi normal să recunoaștem că nu e o dramă când ești singur în acte, ci când ești însingurat în sânul unei familii fericite doar în pozele de pe instagram.

Ar fi normal să ne confesăm, dar să o facem cui trebuie. Și aici nu e vorba doar de prieteni care să ne ajute. La un moment dat, TU EȘTI PRIETENUL CARE POATE SĂ AJUTE. Dar trebuie să poți să vorbești. În momentul acela când nu te mai lauzi, să poți să vorbești despre momentele grele peste care ai trecut. Nimic nu ajută mai mult decât să știi că și alții au trecut printr-un sfârșitul lumii ca al tău. Și lumea nu s-a terminat acolo. 

Dacă tot e să comunicăm, atunci să trecem dincolo de like. Sau să înțelegem că “like me” mai are și alt sens. Și eu sunt ca tine. And you are like me. 
Câți dintre noi nu am schimba statutul cu fericirea?
Back to Top