Mă voi lăsa de tine... dar treptat.



Nu mă încântă ideea că unii critici se vor strădui să descopere în text lucruri la care nici nu m-am gândit. De fapt, eu nici nu-mi doresc să scriu literatură, lucru care-mi reuşeşte, dealtfel, foarte bine. Să revenim.

Ca mult-prea-mulţi-alţii, şi eu uit repede micile drame la care sunt martor. Rostul unei vieţi poate să pară minuscul, moartea unei fiinţe, un episod firesc, banal. Diferenţa dintre ceea ce este general acceptat ca fiind sexy şi ce este într-adevăr aşa mi se pare în asemenea cazuri incredibilă. De fiecare dată când realizez că am să mor mi se scoală. Nu neapărat de-a dreptul. Dar creierul se amorsează ca o mină antipersonal care nu reacţionează decât la picioarele unei femei. 
Reacţionez la documentarele în care animalele luptă pentru supravieţuire şi pierd, la filmele despre cel de-al doilea război mondial (mai ales la partea cu suferinţele populaţiei civile) şi la multe din ştirile bine scrise. Experienţele singulare şi greu repetabile sunt, desigur, singulare şi greu repetabile. Aşa se face că o expoziţie de cranii umane (există şi aşa ceva) m-a dat gata. Totul era foarte curat, aşa cum îmi imaginez că e totul dincolo de moarte după suficient timp. Aşezate cuminţi, în piramide, craniile aveau etichete simple din care aflai vârsta, ocupaţia şi cauza morţii. Plebeii se deosebeau de cei mai înstăriţi prin lipsa unui număr mai mare de dinţi. Femeile aveau calota mai mică, intelectualilor le lucea mai tare fruntea. Adesea craniile aveau balamale. Într-un moment de neatenţie al supraveghetorilor puteai să rişti o privire înăuntru. Nimic. Tărtăcuţele în care se luptaseră mii de gânduri erau acum lucii. Bune de pocale. Nici măcar praf în vânt nu se făcuse din visele lor, ci doar un vid dureros şi fără echivoc. Stăteam acolo faţă în faţă cu inevitabilul. Carnea părea o întâmplare. Sângele reintră în circuitul apei în natură. Dead can dance încep să cânte la mine în cap.     

Toate acele vase golite de viaţă nu par să le impresioneze pe angajatele muzeului care croşetează într-un colţ. O puştoaică (liceu sau facultate?) face integrame în celălalt colţ. Mă duc aţă la ea. O cheamă Maria. Se şi sperie puţin când o rog să mă ajute să descifrez ce scrie pe una dintre etichete. Este foarte aproape de mine şi umerii ni se ating din întâmplare (crede ea). O rog să-mi spună după ce criterii sunt aşezate şi se oferă să-mi fie ghid într-un tur. Vorbesc destul de mult şi ea râde pe înfundate, să n-o audă partida de croşete. Sunt încărcat cu energie ca un dependent de droguri care tocmai şi-a luat doza. Profit de o nouă apropiere ca să-i ating, tot din întâmplare, sânul cu cotul puţin ridicat. Nu se depărtează. Ba chiar îl apasă mai mult. Caut cu ochii un loc şi aleg o catedră lăsată complet aiurea pe un hol. O conduc ţinând-o de mijloc şi amândoi continuăm să vorbim te miri ce de parcă n-am ştii poziţia în care suntem. O urc dintr-o zvâcnire pe catedră, moment în care pierdem amândoi controlul. Îi spun că aş vrea să o văd goală. Îmi spune că şi ea ar vrea. O iau de mână şi o trag după mine mai departe pe hol. Mă întreabă dacă am de gând să „i-o pun” în budă pe un ton mai degrabă arţăgos, drept care neg vehement că aş fi avut intenţia. Mergem la ea? Nu! Părinţii ei sunt plecaţi trei sferturi din an, dar acum sunt acasă. Găsim un bar cu două etaje. Sus nu e nimeni. Conduc repede ostilităţile către o partidă de sex oral pe care reuşesc să o obţin în mod absolut miraculos. E foarte stresată şi cel mai bun remediu care-mi trece prin cap e să o asigur că termin greu. Ceea ce nu se întâmplă şi ţipă surprinsă de şuvoiul de spermă care pare uriaş. Mă încearcă o plăcere imensă amestecată cu o doză la fel de mare de jenă. Nu-mi reproşează nimic. Pare uluită de ceea ce i se întâmplă.  Stabilim unde să ne întâlnim peste o săptămână, dar eu ştiu că nu voi veni. Peste o săptămână e puţin probabil să-mi mai fie atât de frică de moarte, deşi voi fi mai aproape de ea. Mai facem câţiva paşi împreună şi îmi spune versuri din Păunescu despre ochii mei. Mai precis despre unii ca ai mei aparţinând, mai mult ca sigur, unei femei. “Serenada” mă pune în încurcătură şi nu mai sunt deloc sigur că n-o voi mai căuta. Recită atât de bine. 

Citește mai departe :) E din carte 


Back to Top