Ştiţi care e problema numărul 1 cu criticii români de film? Dacă te iei după cronicile lor nu mai mergi la cinema deloc.
Abilitatea principală a acestor domni este să facă orice peliculă “de călcat”. Parcă sunt pamfletari, nu critici.
Ar mai fi o problemă, dar am o anumită jenă să vă spun ceva din casă, mai precis din castă.
Aşa că nu o să-i iau pe ei la şuturi (deşi unii merită prin snobism, iar alţii prin lipsa de performanţă). Ce o să fac totuşi o să fie să vă recomand câte ceva, după sufletul meu.
Astăzi: The Grand Budapest Hotel.
Astăzi: The Grand Budapest Hotel.
De ce? Pentru că Ralph Fiennes.
Pentru că râsul e gros, dar comedia e de obraz subţire.
Dar mai ales pentru că Stefan Zweig. O să mă fac singur de râs şi o să vă spun că n-am citit mare brânză din ce a scris austriacul, eu fiind mai mult genul Hesse. Noroc că una dintre nuvelele lui a fost etichetată drept SF şi aşa am ajuns să citesc Jucătorul de şah. Cert e că atunci când am aflat distribuţia, picătura care m-a convins să merg la film a fost numele lui Zweig.
N-am regretat.
Să mergi la The Grand Budapest Hotel este ca şi când ai citi o carte. Are atmosferă de roman, are personaje care se conturează în timp şi are un narator care NU e Morgan Freeman.
E un film pentru oameni frumoşi şi mai puţin încrâncenaţi. Aşa cum sunteţi voi. Mi-a părut rău să văd că în sală erau doar vreo 30 de oameni. Merită mai mult.
