Am crescut într-un cartier de dezmoşteniţi. Ştiu multe despre invidie. Erau mai puţine lucruri de apreciat la viaţa mea decât de invidiat în vieţile altora.
Unii copii din cartierul meu îşi ascundeau invidia în camuflajul nonşalant al respingerii. Ăla are casetofon Spaţial pentru că mă-sa lucrează la Shop. Păi bine, mă, aşa aveam şi io.
Mereu mă amuza ideea profesorilor care spuneau că s-a iscat o bătaie din senin. Vai, la o şcoală atât de bună! Din senin.
Nici nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată senin într-un loc unde unii intrau pentru că-i ducea capu’, iar alţii pentru că tata lucra la Gostat sau mama la Icra.
Prea puţin contează acum numele acestea. Ideea e că proştii cu bani nu puteau să-i sufere pe săracii cu creier.
Şi invers.
Bărbaţi în devenire, realizam una după alta toate minciunile egalitarismului.
Nu. Oamenii nu sunt egali. Nici nu trebuie.
Unii au crescut urât. Urând.
Alţii au convertit invidia în ambiţie.
Ambiţia aceea nebunească, teribilă, foamea de revanşă a celui care ar considera un privilegiu să pornească în viaţă cu şansa a doua. Noi eram undeva pe la 1001 de nopţi. Nedormite. Cu griji pe care le numeam planuri.
Puţine sentimente pozitive sunt atât de uşor convertibile în motivaţie.
Nu o lăsa să te consume. Consumă tu energia ei ca pe un fel de benzină scoasă direct din iadurile negre ale sufletului. Indiferent de carburant, flacăra dă tot lumină.
