Să fiu mamă, să fiu soție, să fiu manager sau să mă dedau viciului scrisului ca o prioritate nou apărută? Prioritățile își fac intrarea în vocabularul uzual încă de pe băncile grădiniței, când învățăm că nici măcar Napoleon nu putea să lupte în vremuri de iubire. Sau că socoteala cu măritatul la douăzeci și cinci, gemenii la treizeci nu merge, dar apare la pachet cu divorțul la treizeci și cinci. Cât timp sunt posibilități, să-i dăm bice și să deschidem larg ferestrele casei, sufletului, lui Johari si altora și să ne alegem viața în care prioritatea numărul unu este fiecare din noi.
Epoca de piatră a priorităților mele.
Probabil și alții au auzit încă de pe băncuțele grădiniței expresia cu ”nu sunt Napoleon care face zece lucruri deodată” de fiecare dată când solicitam vreunuia din familie să se joace cu mine, să-mi aducă ceva, în genere să-mi satisfacă pohta ce-o pohteam în timp ce ei dereticau, găteau, alergau. Nici până în ziua de azi nu-mi amintesc să fi detaliat la vreo lecție de istorie cele zece lucruri pe care le făcea Napoleon, în afară că se bătea și iubea femeile și în mod special pe una, Franța îi zicea. Războaiele și femeile sunt două activități pe care sigur nu avea cum să le întreprindă concomitent decat dacă era un Mr Grey precoce, cu toate cele cincizeci de umbre ale lui. Să zicem că asta ar fi pre-istoria termenului de priorități din existența mea chinuită de prea multe activități, prea puțin timp la dispoziție și infinit de mult spirit boem, total incompatibil cu matematica proceselor și procedurilor.
Cine a fost mai întâi, prioritatea sau posibilitatea?
La un moment dat m-am gândit să-mi fac ordine în viață. Aveam zece ani și am decis împreună cu cea mai buna prietenă că vom rândui lucrurile așa cum se cuvine: la douăzeci și cinci de ani ne vom mărita, la treizeci vom face primul și al doilea copil (că ni se părea nouă că e cool să ai gemeni și nici nu înțelegeam că gemenii nu ies la comandă) și pe urmă Dumnezeu cu mila, că nu mai puteam trece cu gândul orizontul celor treizeci de ani. Eu am debutat conform cu planul, mi-au ieșit cele două milestone-uri din project planul vieții mele și am fost mândră de cât de bine am știut să orânduiesc prioritățile și posibilitățile. Ei, n-au ieșit ele ca la manual, am mai tras de rochie, să pară că acoperă genunchii goi și golurile din suflet, am împins căruciorul mai la dreapta, în speranța că găsesc drumul fără hopuri, dar până la urmă contează faptele, nu premisele. Ce n-am intuit este că graficul exponențial proiectat a cotit-o brusc pe logaritmic și prioritatea divorțului se iți de mai multe ori decât se ițiră ocaziile de măritiș. Orice tragedie, chiar și Titanicul se transformă până la urmă într-o operă de artă, așa că filmul vieții mele a revenit precum graficul lui Gauss și acum urcă înapoi pe culmile unde toate-s priorități și nouă-s toate.
Nu degeaba al doilea proverb răspândit după cel cu Napoleon e cu socoteala aia de acasă și din târg: păi cam așa e, oriunde se dau chestii bune și scumpe nu se înghesuie nimeni. Toți se aruncă la ieftin și bun, uitând că asta nu prea se întâlnește. Cam așa mi s-a întâmplat și mie: viața planificată și organizată în celule de bază și de război n-a prea vrut să-mi iasă. Probabil că la un moment dat, dacă analizam mai bine situația, aflam care sunt avantajele mele competitive strategice, nu banalul SWOT de care oricum știe toată lumea și reușeam să mă definesc mai bine în rolurile clasice de soție, mamă, manager (ah, cum să redau accentul acela cu urcă firma pân' la cer), fiică, prietenă și lista poate continua.
Prioritățile mele, dezastrele lor.
Am o viață agitată, încâlcită, alerg și întârzii mereu, îmi vin în minte o mie de idei și apuc să pun în practică una, am pornire frumoasă și finalizez greu (sîc), dar și când se dă neica Neculai din pod, să te ții. Fac multe lucruri, spun unii, prea puține spune mama. Mi-aș fi dorit să-i fi moștenit energia, disciplina și îndemânarea. În fereastra unui domn, cred că Johari îi zice la mine scrie urgent și important, urgent și important, nu renunț la nimic din ce-mi făcea plăcere la douăzeci, la treizeci, când eram domnișoară, când nu mai eram și iubeam, când am născut, când copilul a crescut, când eram asistent și când am devenit altceva și altcineva. Adaug, la fel ca și în dulapul cu haine și nu scot aproape nimic. Ineficient, nu am nevoie nici să mi se spună, nici să mi se calculeze, știu deja.
Știu și când să fac o pauză și să iau lista și să tai. Măcar o dată pe an mă gândesc cu ce-mi îmbogățesc viața și cu ce o curăț. Încerc să mă țin de lucrul acela, cu greu, dar încerc.
Altele le amân, pentru că așa sunt făcută și luptatul împotriva firii e o mare pierdere de timp. Mi-a spus mie odată un olandez nezburător că mai bine să lucrezi cu voința, nu cu rezistența.
Știu foarte bine să așez pe o axă toate timpurile și modurile în limba engleză cu o logică pe care i-o datorez profesoarei mele tinere și drăguțe. Nu știu să-mi așez însă timpurile și modurile mele, pentru că îmi place să cred că viața e dincolo de priorități și că trebuie să-i lași și un spațiu în care să te surprindă.
A fost prea târziu să public cu regularitate de la 33 de ani, așa cum îmi doream copil fiind? A fost prea târziu să învăț să schiez la treizeci și de ani? Va fi prea târziu să mai am un copil la patruzeci de ani? Dar să mă apuc de re-intrat când alții se retrag?
În ordinea lumii, prioritățile ți le scrii tu, cu optimism și curaj. Nu le scrii precum letopisețul Moldovei, ci precum wikipedia, mereu cu posibilitatea de adăugiri, care să reflecte cea mai nouă siluetă a destinului tău. Al meu e așa într-o transformare, că deja nu înțeleg cum am ajuns la măsurile standard 90-60-90:) Orice prioritate a mea este cu siguranță un dezastru pentru altcineva. Dacă eu am ca prioritate copilul, cineva va suferi din lipsa mea de atenție, timp, producție la hectar. Dacă am în atenție cariera, vor plânge copilul, bunicii care îmi vor prelua din responsabilitățile de mamă și vecinii care îmi vor comenta decizia. Dacă prioritatea devine forma mea fizică și spirituală, atunci vor plânge în cor toți cei care știu cum mă cheamă și au nevoie de ceva de la mine fix când eu îmi alerg sufletul și surplusurile pe bandă, pe scenă, pe plajă și pe unde s-o mai nimeri. Mă opresc aici cu detalierea posibilelor priorități, că deja am avizierul de acasă plin cu reclamații. Și pe principiul sănătos învăț din mers că o cadă cu lacrimi nu face cât un strop de gelozie, mai bine să prioritizeze altii și să traiesc eu.
Foto & text: Raluca Kisescu.
Citește și articolul ei de ASTĂZI! Link http://bit.ly/Ms1zEq
