Reîndrăgostirea.

Pentru ca totul să rămână la fel... totul trebuie să se schimbe.

Doi oameni nu rămân împreună o viață pentru că niciunul dintre ei nu se schimbă... ci pentru că amândoi se schimbă în aceeași direcție. 

Cresc împreună.
Se ridică unul pe celălalt. 

Tu ești treapta pe care-mi pun piciorul doar ca să mă prefac în treaptă pentru tine. O zi mai târziu. 

Tu ești medicamentul care mă ține în viață de boala incurabilă care ești... tot tu. 

Oricât de mult ar evolua medicina, eu aleg să nu cer a doua opinie.
Tu îmi mai mărești din când în când doza.
Dacă m-ar întreba cineva de când te iubesc, aș fi tentat să spun: de ieri.
Pentru că ieri ai făcut ceva de negândit... pentru care te iubesc.
Ieri te-ai arătat altă persoană.
Într-un darwinism al sentimentelor ai mai urcat un regn. Și m-ai tras după tine.
Ești altă femeie. Sunt un alt bărbat. Ar fi de efect să spun că dragostea e... aceeași. Nu e. E una nouă. Pe care o voi păstra doar preschimbând-o.
Încearcă să păstrezi mâine exact ce ai azi. Ca o zi a cârtiței care se tot repetă. Și vei pierde tot. În eroziunea emoției.
Ne schimbăm în fiecare zi.
Fie pentru că alergăm după alte visuri, fie pentru că suntem din ce în ce mai aproape de ele.
Unele ne consumă.
Ca apropierea de soare care-ți arde chiar aripile care te-au adus până acolo.
Eu te protejez, ca tu să mă poți în continuare apăra.
De alții.
De mine însumi.
Ca la sah. Cel care nu joacă vede mutări care-i scapă jucătorului. Tu îmi vezi viața din alt unghi. Eu te văd altfel decât te cunoști tu.
Suntem fiecare conștiința celuilalt.

Foto: arhivă personală.



Cel mai nou night reading AICI: 
http://www.radufconstantinescu.ro/2017/02/cum-poti-sa-stii-ca-e-bun-pentru-tine.html

Despre alegeri.

Sunt oameni care nu aleg niciodată.
Desigur, ei nu știu asta.
Își imaginează că aleg doar pentru că viața lor e un fel de test grilă...
bifează o căsuță (în rate pe viață);
completează un formular (la fisc);
și își trec semnătura pe linia punctată...

Van Gogh își semna tablourile fără să reușească să le vândă... viața ta e mult mai ușor vandabilă... 

Până și Mall-ul e un asemenea test grilă.
Ai variatele A, B, C, D... D-pinde cât de mare e formularul, pardon, clădirea.
Și tu te plimbi ca un pixel cuminte.
Vezi ce e în vitrine... apoi însemnezi cu un văzut...
Nici nu știu cine ar trebui să-și dea check in. Tu ai bifat magazinele sau ele pe tine.
Constantinescu... checked.

De ce să nu desenezi frumos pe formular încă o căsuță? Să pui litera ta.
Sau să alegi să nu completezi formularul.
Să faci tu unul.
Uneori să alegem să nu alegem.
Să alegem să ne mai gândim. Dacă ne cumpărăm o haină sau “cumpărăm” o poveste. Dacă o înghițim fără să o cântărim înainte... sau mirosim mai întâi care e treaba.
De ce să nu înțelegem înainte să alegem?
De ce să nu testăm mai mulți oameni înainte să alegem unul? Că e imoral?
Sigur, oamenii nu sunt haine... și totuși e greu să rămâi îmbrăcat într-o iubită care te sufocă...
Bărbații nu sunt pantofi... dar nu rămâi cu unii care... te bat...
Tot vezi texte motivaționale despre alegeri. Le dai like și treci mai departe fără să faci nimic...

Și atunci când mergi înainte pentru că așa sunt vremurile... e tot alegerea ta.
Să nu te împotrivești.
Cum mergem la alegeri și votăm răul mai mic.
Că nu avem altceva pe buletin.
Deja nu mai ai nici luxul lamentărilor. De ce să te plângi de ceva ce alegi să accepți?

3. Atractia fizica vs atractia intelectuala. Suferim cand nu se combina?

Sunt multe vorbe frumoase despre cum se află punctul G al femeii fix în creier...și cum vorbele frumose și întâmplările neașteptate sunt mai erotice decât... știți voi...

După această logică, sexshopurile ar trebui să fie pline cu audiobook-uri, muzică clasică și înregistrări de teatru radiofonic... 

Când colo... orice stabiliment care se respectă oferă prozaic... acest prozac cu mâner, acest antidepresiv care nu se administrează pe cale orală numit dildo.

După această logică cinele romantice s-ar termina cu o vizionare de teatru: Hamlet, Așteptându-l pe Godot sau Scaunele... când colo ele se termină în pat.

Spiritele noastre sunt niște găluște care plutesc în ciorba materiei. 

Pescuind printre bărbați frumoși, dar proști, care dau bine când ies din piscină cu apiță pe ei, dar te fac de rușine într-o conversație... l-ai găsit pe el: educat, manierat, etc...

E partenerul perfect.

De discuție.

Dar nu de pat.

Atât l-ai așteptat și poftim. La masă te entuziasmează, după masă parcă ți-ar trebui alt desert.

Îi dai o șansă. Îi dai a doua șansă. Îi dai lecții... doar doar.

Te condamni că ești superficială. În unele cazuri accepți propunerea lui în căsătorie și te măriți cu pliciseala așa cum merg unii oameni la operă: pentru că dă bine.

La bărbați e și mai amuzant: atât căutăm femeia aia, încât atunci când corespunde din toate punctele de vedere, mai puțin în pat, o luăm ca pe o cruciadă personală: nu există femei frigide, doar bărbați impotenți. Nu sunt eu acela!

Și luptă și dă-i!

Dacă mai mimează și ea de două trei ori fix când făceam ce nu trebuie... să vezi nefericire în serial!

Unui tip trebuie să nu-i spui că-ți place ceva ce de fapt te lasă rece! E ca la cadourile pentru care mulțumești de complezență: ai primit un set de oale deși tu nu gătești și te-ai arătat entuziasmată? O să tot primești! Până vei avea o bucătărie frumos utilată!

Sincer... eu cred că ar trebui să te bucuri că ai găsit un prieten și să-ți mai cauți iubitul.

Și mai cred că de cele mai multe ori nici nu era chiar așa o compatibilitate intelectuală fantastică. 

Nu cunoști cu adevărat un bărbat până nu te culci cu el. 

Toți băgăm versiunea demo! 

Îți place Hugh Grant? Vai, ce coincidență! Și nouă... nuuuu... nu în felul acela... dar l-ai văzut în About a boy? Ce rol de compoziție...

Nu. Tu ai fost în sală la alte filme cu el... unde i se vedeau pectoralii...

Ține minte această informație din tabăra noastră pentru că e pe bune: el s-ar putea să fi simulat compatibilitatea așa cum simulezi tu acum orgasmul.

Și acum, când mergeți mai departe din inerție chiar demonstrați că sunteți într-un fel... compatibili: sunteți amândoi... niște fraieri. 

Foto: electricladyland

Dacă la telefonul acesta te-ai putea suna... pe tine, copilul care erai acum niște ani? Ce i-ai spune să NU facă?

Mi-a scris cineva... delicat... în privat... Ce-ți mai place să lansezi controverse...

Unde ai mai găsit și poza asta cu telefonul vieții?

Eu am făcut-o... poza... am răspuns puțin timorat... deși nu prea sunt genul....

Ei... tu ai făcut-o!... și unde ai găsit ruina aia de telefon... în ruinele alea de case... (între timp Muza a schimbat poza, că nu-i plăcea, dar era un telefon de pe vremea lui Ceaușescu)

În Victoriei. Am pozat telefonul cu telefonul...

Interlocutoarea mea a tăcut. Dacă așa se spune când nu mai scrii pe facebook.

Apoi pe un ton și mai dur:

...și tu?

România mai bună e România de lângă noi.

Mao a fost o personalitate controversată. Pleonasm... nu există personalitate necontroversată.

Întrebat într-un interviu cum se simte că a făcut ditamai China comunistă, el a zis: de-abia am reușit să fac comunism în jurul Beijing-ului.

Fiecare avem prieteni, cunoștințe, mergem la unele terase, le evităm pe altele.

Mergem la teatru să ne etalăm hainele sau mergem să vedem o piesă.

Parcăm unde trebuie sau pe linia de tramvai.

Ne înjurăm sau ne abținem.

Facem curte sau facem laba. (ooops... nou report?)

Construim noi ceva sau dărâmăm ce a contruit altul.

Murmurăm că lumea e nașpa, că ne-ar plăcea să fie mai bună, dar jucăm același joc cu toți nesimțiții, egomaniacii, profitorii, pentru că așa e lumea... și nu se poate altfel.

Noi suntem altfel... vai... săracii de noi... dar nu putem să ne exprimăm.

Am putea... dacă lumea ar fi mai bună. Sau dacă am avea milioane de euro... atunci să vezi filantropul latent cum s-ar urca pe limuzină să împartă bani și volume de Marin Sorescu în vreme ce mulțimea și-ar arăta prin zâmbet... Trei dinți din față!

Nu. Noi nu suntem omul acela bun care nu se exprimă. Suntem oamenii aceia nașpa care pun în continuare în mișcare roțile aceste mașini de tocat.

Nu ești ceea ce gândești. Ești ceea ce faci.

Fiecare acțiune a noastră schimbă lumea în rău sau în bine. Un truism. O axiomă. O banalitate. O știm cu toții... n-o facem... majoritatea.

Și totuși... există Clujul.

Un oraș unde lumea nu se strânge ca la urs la un eveniment pe bază de invitație să vadă dacă nu cumva se poate trece de gărzi; unde nu am fost nici măcar o dată ars la notă; unde apfelstrudelul e la fel de bun ca la Viena (jur!) și unde un taximetrist îți prezintă orașul cu mândrie... deși sunt și acolo gropi... destule!

Genial a fost un tip care i-a spus Muzei inclusiv că tocmai atunci trec pe strada cu cele mai multe curve din oraș, dar pe el nu-l interesează pentru că nevastă-sa are, la 45 de ani, un corp și niște sâni tari... minune Dumnezeiască.

Să-ți trăiască, omule!

La Cluj se strâng 12 mii de oameni la un festival electro.

La Cluj vine Paul Kalkbrenner.

La Cluj sunt cu certitudine și probleme, corupție, furturi, omucideri, că altfel n-aveau închisoare și nici poliție.

Și totuși... au fost momente când îmi era un pic jenă că sunt repezit și slobod la gură.

Povestea cea mai tare a fost însă una care poate să pară... mică. Mic era și protagonistul. N-avea milionul de euro, dar pentru mine a fost un mare filantrop.

Eram pe terasă la Bistro Viena. Facebook tocmai închisese pagina Filosofia Sexului. Vorbisem cu Otravă să mă liniștesc. N-a mers.

Am încercat varianta cu o masă bună.

La terasă vine spre noi un țigănuș care vindea lavandă. Înainte să deschidă puștiul gura...Muza îi trântește scurt și răstit un: NU!

Dacă țigănușul era de București, acum povestea continua cu o serie interminabilă de înjurături. Cel de Cluj a zis doar: Nooo, vorbește frumos...

Am început să râdem amândoi. Pagina pierdută? Nu mai conta. Oamenii care ne urau... n-au contat niciodată... important era să nu fim noi ca ei...

L-am chemat înapoi... Lavanda costa 3 lei. I-am dat 5...

S-a întors din drum să ne dea restul!!!

Am refuzat... Atunci el a mai așezat un buchețel lângă Muză și a zis fără urmă de ranchiună... E bună și dacă o pui în apa din cadă... calmează...

Îmi venea să-l pup.

Iubeam ieremediabil Clujul.

Foto: Arhivă personală.

Cel mai frumos mod în care îți poți cere iertare.

Flori când te întorci de la amantă?

Vacanță în care să plecați amândoi după ce ai oprit-o când a vrut să plece... singură (tot sunt bagajele făcute)...

O rochie care să-i ascundă trupul cel făcut pentru păcat. Deși tu știi că e păcat. 

Asta după ce ai făcut o scenă de gelozie.

O carte. Desigur, cartea trebuie să-ți țină partea. Să vorbească despre oameni ca voi, care s-au iubit. Despre bărbați ca tine, care au greșit.

Totul e să aibă happy end.

Că doar asta vrei și tu.

Care e cel mai frumos mod în care să-ți ceri iertare?

Un inel, o mașină, un cuvânt... o promisiune?

O cină romantică după o noapte și o zi de discuții în contradictoriu când singurele insulte pe care nu le-ai auzit sunt cele pe care le-ai spus tu?

Wow...

Impresionant. 

De câte ori nu ne-am uitat unul la altul și am spus: Suntem doi proști... mai ales eu... ba eu... ba nu! ...ea... tu...

E greu să greșești singur. 

Cam la fel de greu cum e să iubești singur... sau să dansezi tango singur... sau să înoți cu o singură mână...

Mai bine ți-o tai, dracului, și pe aia. Că e o singurătate care te face să te învâți în loc.

Ca toate singurătățile. 

De fiecare dată am știut care era cel mai frumos mod în care puteam să-mi cer iertare.

De multe ori am dat-o cu talent în bară.

De multe ori am reușit.

Am reușit să-mi opresc gesturi.

Să nu dau airea din mâini.

Să nu dau ordine când în mintea mea era dezordine.

Să nu iau decizii când niciuna nu părea bună.

Am reușit să-mi aprind o țigară în loc să strig. Aerul cu nicotină, ca un strigăt tras înapoi în plămâni, n-a rănit pe nimeni.

Pentru că... cel mai frumos mod în care poți să-ți ceri iertare... e să nu greșești.

Foto: Arhivă personală.

În ochii tăi.

Sunt sute de ochi.

Unii te privesc de sus.

Alții așteaptă mereu ceva de la tine.

Uneori să-i conduci.

Alteori să te împiedici.

Unii te văd bun, alții te văd rău.

Unii... nu te văd bine...

alții nu vor să te mai vadă. Deloc.

Nu te-ai simțit niciodată dezbrăcată din ochi?

Sau... deochiată?

Sigur...

Sunt ochi pe care i-ai făcut să se închidă de plăcere. Pentru ca mai târziu să-i faci să plângă.

Sunt miliarde de ochi care nu te-au văzut niciodată.

Câțiva care îți zâmbesc din secunda în care te văd în capul străzii.

Și doar doi care strălucesc când îi întâlnesc pe ai tăi.

De multe ori n-aveți nevoie de vorbe.

Vă înțelegeți... din priviri.

Vezi bine... n-are rost să te complici gândidu-te prea mult la cei care te privesc cu ochi răi. De ăștia... lumea e plină ochi.

Ochii aceia care strălucesc când te văd și care-i fac pe ai tăi să zâmbească... sunt lumea ta.

Read more: 

http://www.radufconstantinescu.ro/2016/04/vreau-sa-dezbrac-1000-de-oameni-ce-mi.html

De ce iartă un bărbat o femeie care l-a înșelat.

Hei. Aș vrea ca într`o zi să citesc aici un articol "de ce iartă un bărbat o femeie care l`a înșelat", asta în cazul în care el a fost fidel. Unde e orgoliu masculin.? Sau cât de mult o iubește de a făcut asta? De ce iartă, dacă e conștient că niciodată nu va uita? De ce merge mai departe cu ea de mână, dacă știe că zilnic când o privește, își amintește de greșeala ei? Vreau să văd părerea unui bărbat. O zi bună.

Cred că e a zecea oară când mi se pune întrebarea asta. Interesant e că nimeni nu m-a întrebat de ce iartă o femeie un bărbat care a înșelat-o...

O să vă dezamăgesc puțin: nu există un singur motiv, o singură explicație, ca o rețetă scrisă în grabă de un medic, ca o teroemă gândită mult de un matematician. 

Uneori iartă pentru că e puternic.

Alteori iartă pentru că e slab.

De cele mai multe ori nu iartă cu adevărat. 

Orgoliul masculin ne face uneori să luăm decizii care par că ne lovesc demnitatea, dar în spate există un plan: dacă n-o iert, o pierd de tot spre satisfacția celui care a reușit să câștige o bătălie în acest război. Dacă o iert, rămân cu o bătălie pierdută... dar nu pierd și războiul.

Iertăm pentru că suntem prea bătrâni s-o luăm de la capăt și ne iluzionăm că a fost doar o scăpare. Dar de cele mai multe ori ea vine înapoi doar pentru că amantul n-a vrut mai mult de la ea. S-a jucat. Și-a abandonat jucăria. Poate chiar se mai gândește la el când vă iubiți cu lumina stinsă...

Iertăm pentru că e ea prea tânără și suntem atât de conștienți că nu știe ce face. Știe foarte bine ce face.

Iertăm pentru că iubim mult. Iubim femeia pe care o iertăm sau iubim statutul pe care ea ni-l oferă când o avem la braț... Iubim liniștea. Iubim succesul... iar divorțul e un eșec. Iertăm pentru că o iubim pe ea sau iertăm pentru că ne iubim pe noi?

De cele mai multe ori iertăm pentru că... suntem chit.

Ea nu trebuie să știe. Nici de team-buildingul de la Nesărata Monteoru când prietenia dintre departamente a ajuns un pic prea departe. Nici de prietena ei cea mai bună (aici desigur “cea mai bună” nu se referă la relația dintre ele). Nu trebuie să știe că atunci când o ierți... de fapt simți că te-ai iertat și pe tine și-ți mai dai un permis în alb pentru următoarele... reglări de conturi.

Un bărbat care iartă pentru că nu-și poate imagina viața fără ea e de compătimit. Lumea lui e infectată...

Un bărbat care iartă pentru că e puternic e de invidiat. El a cântărit bine argumentele și a luat o decizie care aparține de obicei inimii... cu capul.

Eu cred că aș ierta o femeie pe care o iubesc și care vine cu o explicație bună. Nothing beats a good story...

Dar corect ar fi să vă spun că am fost înșelat (și am aflat) o singură dată.

S-a întors la mine pentru că celălalt nu era la fel de bun la pat. M-am simțit ca la o alegere de electronice, unde se vând primele televizoarele cu diagonala mai mare...

N-am iertat-o.

Dar am mai făcut dragoste o dată... să mă țină minte.