Când eram eu mic
mă tot întâlneam cu o țigancă. Încerca să-mi ghicească. Eu nu mă lăsam și băgam
din top, ca toți studenții: Cum să-mi citești, mamaie, viitorul? Încă nu mi
l-am scris! Că eu prefer să mi-l scriu singur...
Ea zâmbea și-mi
spunea: Banii vine, da’ se
duce ca vântul!
Atunci credeam că
e o metodă să mă convingă să-i dau din ai mei.
Acum cred că m-a
blestemat.
Îmi place să
cheltuiesc. Și nimic nu e mai complicat decât să cheltuiești... ce nu ai.
Pentru noi, cei
care muncim pentru bani, perioada de reduceri e fix fericirea la jumătate de
preț.
Iar o zi de
Sfântă Marie, când toată lumea se îngrămădește la mare, pare fix momentul
pentru o expediție de cucerire prin magazine.
Promisiunile sunt
Wow. Realitatea, mai puțin...
Fericirea asta
promisă la jumătate de preț....
ori nu mai au fericire
mărimea ta,
ori nu e chiar
redusă...
Ieșim puțin din
metaforă și intrăm în magazine.
Afișe mari cu
promisiuni și mai mari.
Cele mai amuzante
sunt situațiile în care sunt trecute prețuri gen: de la... De la 10 RON...
Chiar te și întrebi... ce poate să vândă un magazin de decorațiuni interioare
la 10 lei?
Hârtia de
împachetat era răspunsul corect.
Poți să-ți pui în
ea niște aer.
Sunt atâția în
zilele astea care fix aer împechetează, încălzit cu promisiuni mai exagerate
decât de la 10 ron.
Azi am fost de
trei ori în situația în care mi-a venit să-mi dau singur bacșiș. În facultate
se spunea că bacșiș e un cuvânt turcesc de origine română.
De ce?
Pentru că
întrebam cu cămașa în mână: Aveți și numărul meu? Nooo... E singura... Da’ o mai modificați un pic... Pentru ca 5
minute mai târziu să găsesc 3 exemplare numărul meu.
N-am înțeles
niciodată de ce există reduceri și la rujuri. Sunt multe lucruri pe care
bărbații nu le înțeleg. Există modă la culoarea buzelor? Pot să mă fac de râs
dacă sărut iarna niște buze din colecția de primăvară-vară?
Nu o luăm puțin
pe arătură?
În fine... câteva
cămăși pentru mine care stau mai bine pe ea (una nu e redusă deloc, am un
talent deosebit să-mi pice pata pe ce/cine nu trebuie); pantaloni de om serios
și de rebel (deși cred în continuare că mai ales la pantalonii bărbătești It’s
the inside that counts…) și câteva
lucruri pentru ea. Pantofii sunt mereu o problemă. De data asta și angajații.
Tipele de la
pantofi și-a băgat cel mai tare picioarele. Iar când am venit cu perechea
despre care mi-au zis că nu există... chiar m-am întrebat dacă să mă feresc...
poate aruncă după mine... Nu m-am supărat de-a dreptul pentru că toată România
era pusă pe liber... cam 100.000 de oameni la mare... iar ele stăteau la casă
în loc să stea acasă. E frustrant...
Până la urmă ce e
fericirea? O zi liberă.
