Femeile se uită des în oglindă să se verifice.
Știu unde sunt ridurile și uneori și de ce.
Știu cotele cearcănelor și adesea știu și dacă au meritat.
Își numără și își ascund firele albe. Fiecare cu povestea lui.
Bărbații se trezesc uneori cu curul în sus și se întreabă cine e femeia asta bătrână care doarme lângă ei. De obicei pe la 40 de ani.
Încep să se uite după mașinile sport și după femeile altora.
Nu se întreabă de ce femeia aceea bătrână are ochii iubitei din liceu.
Nici măcar nu simt nevoia să se disculpe pentru fiecare poveste care a transformat castaniul în alb, pentru fiecare efort care a transformat diva în casnică... iar sacrificiile pe care ea le-a făcut pentru binele comun...
Nu mai există un bine comun.
Exist doar eu.
Și binele meu. Pe care mi se pare că-l plimbă altcineva cu mașina...
Un cabrio numit dorință.
Și așa ne lăsăm din nou plete și ne luăm câte un cabrio să aibă de ce să ne fluture în vânt. Așa alergăm după puștoaice fără să știm că alergăm de fapt după tinerețe... într-o direcție greșită...
Ne facem de râs.
A dracului bătrânețe cu acceptarea ei cu tot. În etape. Ca acceptarea unei boli. Una care în final ne omoară, dar care deocamdată ne-a omorât doar visurile. Pe ale noastre și pe ale lor, divele care s-au dat jos de pe piedestaluri pentru noi. Să ne vină mai ușor să le luăm de sus. Să le dăm lecții. Să le facem reproșuri.
De parcă ar fi vina lor pentru toate.
Vreau să fim împreună într-o poză în care, oricât ai forța culoarea, părul nostru să pară alb-negru.
Și dacă o să o iau vreodată pe arătură arată-mi textul ăsta.
Pune-mi-l în față ca pe o oglindă în care s-ar putea să nu vreau să mă văd.
Știu că am mai greșit.
Nu sunt prima ta iubire.
Mi-ar plăcea să fiu ultima.
(aici găseați de obicei un link. Din păcate sau din fericire Necenzurat e sold out, iar Filosofia sexului nu se mai reeditează. La cererea mea. Ca atare n-avem link :))
