Toate familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. (Lev Tolstoi)
Credeam că doar pe vremea lui Ceaușescu se lăudau femeile cu cât au suferit. Cum stăteau ele tacticos la o cafea și își vorbeau politicos. De fapt fiecare aștepta doar să-i vină rândul să vorbească.
- Doamna Constantinescu, (mama, în caz că vă întrebați) mult ați suferit, dar nu mai mult decât mine... pe mine nu numai că mă bătea, dar nici nu aducea bani în casă..
Cititnd rândurile trimise pentru concursul I WANT YOUR TEXT m-am simțit ca zidul plângerii!
Femei neglijate, trădate, subapreciate, dar toate foarte convinse că suferința lor e literatură. Uneori chiar e. De cele mai multe ori nu. În primul rând pentru că sinceritatea e bruiată de teama de ridicol... nu spun tot că mă fac de căcat...
Atunci mai bine nu spui nimic, pentru că nefericirea e ca un pistol încărcat: dacă doar mi-l arăți, n-ai cum să-mi zbori creierii!
Și totuși!
De ce atâtea texte despre nefericire?
De ce să nu scriem despre nebunia aia frumoasă, despre fericirea aia veselă ca flacăra de la aragaz când faci cafea la ibric, despre sexul nebun făcut de parcă mâine n-ar exista!
Chiar n-ai trăit nimic frumos în viața asta?
Chiar anulează un sfârșit de o zi o iubire de 3 ani?
După fiecare film bun spectatorii pleacă din sală.
Și nu cer banii înapoi că s-a terminat! Își povestesc fazele, își trimit prietenii să-l vadă, mai scriu și despre el pe blog...
Vorba lui Gabriel García Márquez:
Tu de ce să plângi atât că s-a terminat când ar trebui să te bucuri că s-a întâmplat?
