Pentru un rus, Sașa “Zaieț” Ivanov era cel puțin discret. Pentru pui de legionar avea, fără doar și poate, prea multă experiență. După un război pierdut de Maica Rusie, dar câștigat de compania sa, Sașa nu prea mai avea ce să învețe în primele luni de legiune. Platon avea adesea senzația că rusul era un heroinoman care încearca să se lase folosind metadonă. Era pur și simplu mult prea dependent de război ca să se poată lăsa brusc în pacea de suprafață a lumii acesteia. Dacă Sașa ar fi avut prieteni, Platon ar fi fost unul dintre ei. Zaieț nu numai că îl simpatiza pe român, dar îl și ajuta discret să nu moară dracului cu principiile de gât. Invidioșii spuneau că Platon și Sașa erau prieteni doar pentru că rezistau la fel de bine la băutură. Chiar și așa... n-ar fi fost puțin! La o asemenea băută crâncenă se alesese Sașa cu porecla de Zaieț. Platon era mult prea beat ca să se mai gândească la riscuri, iar strungăreața lui Sașa îi amintea prea bine de iepurele din desenul animat... când i-a zis prima dată Zaieț toată lumea a înghețat. S-a lăsat o liniște mai rece decât cuburile de gheață din paharele cu vodcă și puteai să juri că respirația mesenilor se transformă în abur mai ceva ca-n decembrie... unii ar fi pariat pe loc că Platon va rămâne fără părți din corp pe loc, alții își căutau neliniștiți armele pe care, de fapt, niciunul nu le avea la el. Era cu atât mai neașteptată porecla cu cât era în rusă, iar oamenii de la acea masă nu mai auziseră altă limbă decât franceza de șase luni... Însă rusul a izbucnit în râs. Un râs sănătos de om sigur pe el, de om care nu se teme de nimeni și care știe că orice poreclă i s-ar da, el o poate transforma în supra-nume. Ca o eliberare după tensiunea momentului, toată lumea a băut și mai puțin responsabil... Cădeau legionarii unul câte unul de mai mare drgul în fața unui inamic competent și tenace, deghizat în prieten: alcoolul. Platon și Sașa au rămas ultimii. Ce-i drept, nu ultimii în picioare pentru că niciunul dintre ei nu ar fi putut să se ridice de la masă, dar erau în acea stare binecuvântată în care nu-ți mai dorești nimic din ceea ce nu poți să ai. Inclusiv poziția bipedă. Milioanele de ani de evoluție care au făcut posibil mersul în două picioare erau subapreciate de acești doi bărbați care nu aveau niciun chef să se ridice.
Ca prin vis, Platon l-a auzit pe Sașa dădăcindu-l. Din toate sfaturile pe care rusul i le turna în urechi, el a reținut peste ani unul singur: să n-ai încredere într-un om cu care nu te-ai îmbătat niciodată. Platon era acum într-un cerc select din cercul deja destul de select al legiunii străine. Deocamdată un cerc de doi.
- Ia spune-mi, l-a întrebat Sașa, e ceva în care crezi dar ți-e rușine să recunoști? Mulți cred în Dumnezeu, dar n-ar purta o cruciuliță la gât. Alții cred doar în geometrie, dar se cunună la biserică... Tu în ce crezi pe lumea asta... În pumni? În femeie? În pumni sper că nu crezi... să nu crezi nici în ai tăi, dar mai ales în ai altora... Beat mort, Platon a răspuns fără să ezite:
- Cred că sunt puțin comunist. Cred, adică, în chestia asta. Că o să se poată. Nu acum, acum suntem prea îndârjiți... prea proști... prea răi... dar într-o zi...
- Ți-a plăcut în comunism, a fost bine? Sașa se prăpădea de râs ca de o glumă indecentă, dar bună. Era convins că Platon i-a spus adevărul, nu putea să fie altfel. Prea era gogonat secretul! Un mercenar comunist! Dintr-o țară care, ca și a lui Sașa, fugea acum de comunism ca dracul de tămâie. Platon părea întristat. Nu supărat pe colegul său, dar întristat că Sașa nu-l putea înțelege.
-Tot ce am învățat a fost greșit. Toate încercările lor au fost doar să țină tare de mască... înțelegi? Nici la tine, nici la noi nu a fost comunism vreodată! Pentru că în comunism poporul decide! Și poporul n-ar fi ales niciodată să facă foamea! Sau poate ar fi ales, dacă ar fi înțeles pentru ce o face și dacă scopul ar fi meritat... dar așa?... când totul era impus?
- Comunismul nu e pentru muncitori și țărani, românule. N-ai înțeles până acum? Cum nici democrația nu e pentru săraci. Lumea în sine nu e pentru săraci! Și nici pentru cuminței... Ai dreptate când spui că tot ce înveți e greșit. Adică nu-ți folosește ȚIE. Lor le folosește. Cu cât vor crede mai mulți oameni în diferitele fețe ale moralei și cu cât vor respecta mai multe din legi, cu atât mai sigur a va fi staus quo-ul. Aici am intervenit eu. De mai multe ori. Mi-ai spus Zaieț? Ei bine, ai în fața ta un iepure milionar. Tu, fiind comunist, ești dușmanul meu de clasă. Sau nu ești?
Platon nu știa ce să răspundă. Poate nu întrebarea era de vină, poate era vodca. Sau limba franceză care pentru Platon era încă o treabă complicată. Sașa vorbea mult mai bine. Probabil KGB-ul avea aici un merit.
Platon nu știa nici acum răspunsul la întrebarea de atunci. Cum nu știa nici dacă e bine să-l caute pe rus. Zaieț părea cu inima deschisă la telefon, dar i-a făcut un plan atât de abracadabrant pentru o simplă întâlnire... încât nu știa la ce să se aștepte. Urma să meargă într-un bar și să petreacă acolo minimum 3 ore. La 5 dimineața urma să iasă și să caute din ochi un taxi. Printre multele Dacii din zonă urma să fie și un Mercedes galben cu un preț pe km mult prea mare, afișat în clar, pentru a descuraja eventalii contracandidați. Planul părea exagerat. Mai ales că Sașa i-a spus direct la telefon: Mă ocup cu afaceri perfect legale la voi. La ilegale era prea mare concurența...
Și atunci?
Clubul era incredibil de înghesuit, dar drăguț. Mai mulți pereți erau vopsiți cu icoane ale comunismului rus. Platon înțelegea ironia. Ce nu înțelegea era puterea de calcul a rusului care, deși luat pe nepregătite de telefon, nu numai că venise cu un plan infailibil pentru a scăpa de orice coadă posibilă, dar strecurase și o doză de umor...
Barmanul se agătă cu furie de un clopot ca de yacht și bătu în el de parcă ar fi chemat toți nemâncații de sub punte la o porție de haleu. Nemâncații erau de fapt nebăuți, dacă judeci după viteza în care au luat cu asalt barul unde pâlpâiau melancolic 5 shot-uri de ceva tare. Era un concurs cu un premiu ironic: cel care băuse primul mai avea ca premiu un shot în următorul concurs. Teoretic, cel mai bun rămânea la masă până dimineață cu doar banii dați pe primul shot. Platon nu găsi loc decât la bar și încercă să intre în vorbă cu cel mai apropiat barman. Cum arăta ca după un bombardament cu ciocane, cu arcada varză și obrajii zdreliți de pumnii cu ghiluri, Platon se aștepta la un tratament rezervat din partea tuturor. Contrar apucăturilor din barurile de români, rusul nu-l părăsi după ce-i aduse vodca. Râdea mereu și era atât de tonic încât nu puteai să nu te lași în voia bună care curgea din ochii lui, dar mai ales din sticla de vodcă. Nu acceptă restul, dar spuse că acceptă o vodcă din partea lui Platon. Desigur, vodca însemna mai mulți bani decât restul refuzat, iar rusul și-o turnă dintr-o sticlă care era aproape sigur plină cu apă, dar Platon acceptă convenția. O fată roșie la față veni peste bar să mai ceară ceva. Era ceva indecent de atractiv la femeiușca aceea cu ochii umezi de la băutură și Platon intră în modul-paranoia. Privi în jur încercând să-și dea seama cine a trimis-o, cine ține sforile. Găsi ușor cu privirea masa tinerei unde alte trei brunete discutau cu însuflețire. Cel mai probabil o bârfă despre ea, cea care tocmai plecase... Se relaxă. Cel mai probabil fata chiar vroia doar un cocktail. Barmanul zâmbi și-o puse să se urce pe bar. Fata nu ezită prea mult și se așeză cum i s-a cerut. În doi timpi și trei mișcări barmanul scoase două sticle pe care însă nu le vărsă într-un pahar, ci direct în gura fetei. Nu se mulțumi doar cu atât! Prinsă de cap și zgâlțâită bine ea deveni oarecum un shaker uman. Și în mod cert era mai amețită din mișcare decât din băutură. Cel puțin deocamdată.
Platon nu era acolo ca să se distreze, dar până la ora patru avea deja prieteni și prietene. Niciun popor nu apreciază mai mult un străin care îi vorbește limba. Rușii sunt clar campionii ospitalității dacă arăți un dram de interes pentru limba lor. Iar Platon vorbea acum bine și rusește... și franceza... Ambele de la Zaieț. Distracția era în toi când telefonul îl avertiză că e ora 5 dimineața. Se simțea ca o cenușăreasă șifonată în bătiae, dar și de alcool, care trebuie să lase tot și să plece exact când lucrurile deveneau mai interesante. Ce e drept, Cenușăreasa cea adevărată a avut mult mai puțin timp la dispoziție și nicio certitudine că ar putea reveni la palat...
Taxiul chiar semăna cu un bostan și aștepta la locul stabilit, dar un englezoi absolut mangă urla că vrea să urce. Prețul nu era o problemă. Striga mereu aceeși frază, ca un pick-up zgâriat: Sună la șeful tău, răspund eu.... Sună la șeful tău, damn you! Șoferul era impermeabil la amenințări:
- Aștept o comandă prin telefon.
Pe Platon îl cam bufnea râsul, dar se stăpâni. Aerul rece îi aduse aminte de ce vroia să-l vadă pe Zaieț...
În aceeași dimineață, într-un cadru mult mai puțin amuzant, printre scaune puse pe mese și studenți angajați part-time care măturau deja, Alis și prietenii ei căutau acțiunea care face viața să merite. Erau mult mai aproape de beție decât de revelație.
- Ce trebuie să facem și ce vrem să facem sunt două chestii foarte diferite. Ghiță trase această concluzie de tot râsul fără să fi scos vreun cuvințel înainte. Probabil deliberarea a avut loc în forul lui interior. Cert este că nimeni nu a râs. Exista pe undeva, prin mintea fiecăruia, ideea că distracția nu mai dădea rezultatul scontat: erau mai degrabă triști, debusolați. Parcă viața avea mai mult sens când cineva impunea un soi de disciplină... dar toți erau de acord că la tipul de disciplină impusă de părinți nu se mai puteau întoarce. Și nici nu aveau de ce, doar ea îi adusese aici. Ghiță avea un zâmbet care ascundea un gând, lucru care nu li se întâmplă, de exemplu, fotomodelelor. Zâmbetele din paginile revistelor de modă ascund doar vidul. Și de acest vid încercau să se ferească. Ce mai, erau ceea ce eu aș numi niște copii buni. Poate că nimeni nu reușește să se ferească de vid, dar diferența de calitate este între cei care vor să-l umple, cei care își doresc să reușească o eschivă și cei care nici măcar nu încearcă ceva. Desigur, mai sunt și cei care nu conștientizează vidul, dar aceeia sunt deja morți. Ghiță descoperise însă că era la îndemâna lor să suprime o mare creatoare de vid: pe Sandra Brown!
- Asta e cea mai mare prostie pe care ai spus-o! Și slavă Domnului, la fiecare lucru genial pe care-l spui, mai ies și trei din astea... Alis nu înțelesese încă întrebarea, dar simțea că ceva nu era în regulă așa cum simt femeile căsătorite mirosul amantei pe gulerul de la cămașă. Ghiță nu se lăsă intimidat, doar era grupul lui, și-i arse Alisei două palme din vorbe care ustură. Apoi continuă:
- Sandra Brown e un brand. Așa cum există pe piața românească Abibas și se vinde bine-mersi la Obor, așa există și cărți de Sandra Brown pe care nu le-a tradus nimeni. Pentru simplu motiv că nu le-a scris Sandra Brown, ci o fostă profesoară de la Litere! Evident, direct în românește.
La început nimeni nu l-a crezut, așa că a fost nevoie de toate detaliile. Ghiță a spus tot ce știa. Și de unde. Cum mătușa lui o cunoștea personal și credea că e un exemplu de dat copiilor, dacă tot vroiau să se facă scriitori. Cum el ar suprima-o și pe mătușă, dar asta nu ar ajuta cu nimic literatura română și diminuarea vidului. Cum știa precis că psedo-Sandra căuta un asistent sau o asistentă pentru tura de noapte, unde rămăsese fără scrib...
- Tu vrei să spui că femeia asta nici măcar nu-și scrie cărțile. Astea de le semnează cu Brown?
- Exact! Le dictează cu orele! Avea trei asistenți, să aibă cui dicta când i se scula, face și 10 titluri pe an...
- Dar asta e incredibil de greu! Alis era șocată
- Desigur! Să scrii tone de maculatură după dictarea unei cretine!
- Ba chiar deloc. Să scrii după dictare poate și un puști de 10 ani, dar să dictezi text închegat, bun de tipar, fie cartea cât de proastă, mi se pare... incredibil de tare! Femeia asta e chiar talentată! Ghiță și restul mesenilor erau gata s-o linșeze...
- Poate că are un gram de talent, dar asta înseamnă doar că vidul pe care-l răspândește e mult mai nociv! Doar imaginează-ți! Un gol care lasă impresia unei platforme! Un hău pe care ți se spune să construiești. Ce poate să dăuneze mai mult oițelor rătăcite? Argumenta proto-poetul în vreme ce-și strecura mâna spre piciorul Alisei. La naiba, opoziția asta fățișă îl chiar excitase! Pe ea însă, nu o excitaseră deloc palmele verbale de mai devreme. Și nici nu s-ar fi culcat cu Ghiță doar pentru că era de acord cu majoritatea ideilor lui. Așa cum muncitoarele din URSS nu aveau vise erotice cu Stalin.
- Și ce-ai vrea tu să facem? Să tragem la sorți și să meargă unul din noi să ia jobul?
- Nu,frate! Ne batem pentru postul ăsta!... VDP-ul scoase cu mâini ușor tremurânde un anunț decupat din România Liberă. Netezi foaia în mijlocul mesei și citi cu voce tare: Scriitor profesionist, caut asistent. Program de noapte, pachet salarial motivant. Asigur transport. Preferabil studenți filologie sau limbi strănie. Numărul de telefon era de o simplitate alrmantă. Probabil plătise în plus ca să aleagă o combinație fără pic de complicație. Pentru Ghiță era încă un semn de snobism. Sau de prostie. Sau de mbele:
- O să mergem toți! Să avem mai mult șanse. Unul din noi tot o să-i convină! Și acela va sta în fiecare noapte cu așteptând ocazia perfectă.
- Ocazia perfectă să...? Se trezi Alis vorbind fără să gândească. Era momentul ideal să fie dată afară din frăție și VDP-ul nu o rată:
- Alis... tu ești chiar proastă? Poate așteptările mele sunt prea mari, dar asta e... cine nu poate să țină pasul cu noi trebuie să coboare din tren. Biletul tău spune că ai ajuns la ultima oprire.
Fata înghiți în sec. Erau prea multe dezamăgiri în relativ puțin timp. Dar știa prea bine cum avea să se răzbune. Se ridică tacticos de la masă și zâmbi la gândul numărul unu: cel în care l-ar fi sedus pe Ghiță doar ca să-i dea drumul de sus. Pe pietrele realității. Sigur, porcul ar fi suferit ca un câine, dar exista riscul ca poetul wanna-be să găsescă prima sursă reală de inspirație: un fir de nisip auriu în jurul căruia chiar ar fi putut să apară o perlă. Nu vroia să fie imortalizată în volumul lui de debut...Alis trase aer în piept, se întoarse pe călcâie și ieși în aerul rece al serii. Nu făcuse nici trei pași și deja formase numărul de telefon din anunț. O voce neutră răspunse imediat:
- Pentru postul de asistent? Fetițo, tu știi ce oră e?
- Îmi pare rău, dar chiar îmi doresc job-ul ăsta, se justifică Alis. Vocea ei trebuie că suna al dracului de sincer.... și... se poticni un pic, dar continuă cu multă candoare: nu era vorba de o tură de noapte? Faptul că sunt trează la ora asta ar trebui să fie un avantaj...
- Uite ce e. Dacă ar fi după mine ți-aș da slujba pe loc. Dar nu eu decid, nu în totalitate. O să-ți pun o pilă. Pe bune. Acum du-te la culcare și sună din nou pe la ora 2. După-amiază!
În timp ce Alis dormea, toată gașca încerca fără succes numărul de telefon din ziar. Răspunsul era invariabil același: ne pare rău, dar nu mai e valabil.
