the power of words

Inventarea aluziei a fost sfârșitul limbajului. Cum toate finalurile sunt noi începuturi... și acesta a fost. Se termina era în care limba era doar utilă (dirty minds smiled) și începea o eră nouă în care cuvintele puteau să provoace plăcere sau enormă suferință.

Noi ne-am născut spre sfârșitul artei conversației, e doar o formă perversă de noroc faptul că eu am făcut litere și că am fost sedus de literatură fix când arată ca un soare roșu... stins.

Încă mai arde mocnit și mai încălzește câteva inimi. În vreme ce 90% dintre oameni nu citesc decât subtitrări. Sunt de acord, urmașii lui Scott Fitzgerald și Joyce nu sunt Pamuk și Coetzee! Sunt cel puțin 10 scenariști care scriu mai bine decât ultimii premiați cu Nobel. Ca să nu mai spun că sunt 100 de regizori care au mai multă viziune.

Dar pe mine mă fascinează și mă îngrozește în același timp puterea cuvintelor aici... pe pământ... între noi, care nu suntem actori, între noi, care adesea încercăm să fim actori... avându-ne ca public doar unul pe celălalt...

Sunt în anul 3. Profa scrie pe tablă titlul cursului:

How to do things with words.

Apoi ne dă 3 variante te bază:

1. People say exactly what they mean

2. People don’t say what they mean

3. People say the opposite of what they mean...

În nu știu ce țară din lumea largă un bărbat divorțează legal doar spunându-i nevestei “divorțez” de 3 ori... Doi actori de soap-opera de pe la ei au refuzat să joace o asemenea scenă fiind și în viața reală... soț și soție.

Noi suntem aici. Noi suntem acum. În locul ăsta indecent numit realitate. În timpul ăsta fără viitor. Noi vedem blazarea ca pe ceva cool și declarațiile de dragoste ca pe o vrăjeală... Noi credem că dacă simțim nu mai trebuie să demonstrăm când... de fapt... nu poți spune niciodată prea des te iubesc. Poți spune doar prea rar.

Foto: IvAngel

CEA MAI GREA MĂRTURISIRE

Am primit multe reacții la Pseudobărbatul. Nu e nimic nou aici. Cum nu e nou nici faptul că n-am aprobat majoritatea comentariilor. Poate părea ciudat că am lăsat să treacă unul în care eram numit iubitor de zdrențe și de țigani... Cititorii mei sunt deștepți, înțeleg că nu sunt un sfânt și știu de ce am făcut-o...

Azi însă... am primit un comentariu pe care am vrut să-l șterg din prima pentru că era prea lung și era semnat... anonim. Am alergie la anonimi...

Nu l-am șters. L-am citit.

Femeia care mi-a scris nu considera că doar tatăl violent a fost de vină. Se considera și o victimă a mamei... care n-a îndrăznit să se rupă...

Era atât de personal totul. Opus mie care doar las impresia că totul e personal, dar distilez esența și nu-mi scot nici măcar cămașa pe blogul ăsta... cu atât mai puțin nu-mi arăt sufletul...

O să o fac acum.

Copywriterii nu se implică sufletește în campaniile pe care le scriu. Orgoliu, da. Implicare, nu. Cu atât mai puțin când campania nu îți aparține 100%... și totuși eu m-am implicat în strângerea de semnături pentru o lege specială contra violenței în familie... deja se vede un joc de umbre... că doar sufletul e un bordel cu pereți din hârtie...

Mama mea a fost o astfel de victimă. Chiar în casa ei. Și a avut doi călăi. Soțul o bătea, dar mai ales n-o lăsa niciodată să uite că el a fost șef de promoție la ASE, iar ea are patru clase. N-o lăsa să uite că el lucrează singur în birou, iar ea spală budele unde se cacă zeci de muncitori... N-o lăsa să uite că siguranța financiară a apărut în peisaj după ce și-a schimbat numele.

...iar fiul, n-a iubit-o niciodată.

Era al naibii de greu să respecți o femeie fără demnitate. Cu atât mai greu să o iubești.

Târziu am trecut de partea ei. Și nu din dragoste. Respectam un principiu.

Rectific. Am trecut prea târziu de partea ei.

În trupul secat... sufletul murise de ceva vreme.

Moartea biologică nu a fost decât consemnarea oficială a unei stări de fapt.

Cât despre siguranța financiară pentru care s-a sacrificat... la 19 ani bărbatul care mă făcuse dând ritmic din cur a vândut casa și m-a lăsat pe străzi fix când luasem la facultate. Așa... ca premiu.

De-asta susțin atât de tare campania contra violenței domestice. Nu pentru că aș crede că o lege specială, mai dură, ar ajuta în sine... Dar o să dea curaj... 

Alte mame ar putea avea alte destine.

Nu vă mai dau link să semnați nimic. Sigur ne atingem target-ul. Avem 60.000 și ne trebuie 70.000 ca legea să fie votată în parlament.

Dar mi-aș dori ca nimeni să nu mai creadă că se sacrifică pentru un bine mai mare... Nu sunt eu un dumnezeu mai mic, dar știu: siguranța, de orice fel, nu există.

Care-i faza cu BURN AFTER READING...

E mai ușor să crezi în Dumnezeu

Decât să crezi în tine

(Paraziții)

La fel cum e mai ușor să-l pupi în cur pe Hristos... decât să-l urmezi. Mai o temenea, mai un Tatăl nostru, mai o cruce demonstrativă în metrou... că doar știi și pe sub pământ că fix în locul acela se varsă conducta de la toaleta unei case parohiale...

Aleluia!

Îmi plac paralele exagerate.

Să mă citești și să spui: ce tip mișto... mi se pare fix degeaba.

Tot șpilul stă în slogan. BURN AFTER READING.

Cu flacăra ta.

Cu materialul clientului.

Nimeni nu-ți poate descrie lumea... trebuie să o vezi cu ochii tăi.

Nimeni nu-ți poate povesti ce e viața... trebuie să o trăiești.

Nimeni nu-ți poate spune ce e iubirea... trebuie să arzi chiar tu... și vei înțelege.

Burn after reading!

And dare to do it... NOW!

to have. not to hold.

Uneori mă simt ca un pește exotic într-un acvariu: spațiul din jurul meu e creat de mine. O apă... personală... în care nimeni nu poate respira. Chiar și cei care mă plac... preferă să mă privească de dincolo de geam.

Câțiva îndrăznesc să-și strecoare degetele în apă. Bărbații... vor să verifice că exist... că nu-s un cyborg făcut pe vapor... că nu-s gay. Femeile vor doar să mă mângâie.

Nici unii nu vor să mă înțeleagă. E normal, fiecare trebuie să se înțeleagă mai întâi pe sine, apoi specia din care provine... peștii exotici sunt la coada listei.

Mușc.

Frecvent.

Tare.

Sunt oameni care mă evită. Mulți. Îmi servește de minune treaba asta, mă scutește de efortul să-i evit eu...

Dar în ultima vreme a început să mă neliniștească atât atracția oamenilor care mă așteaptă să fac tumbe la suprafața apei, cât și dificultatea existenței lângă mine.

Cât timp poate să-și țină respirația o femeie?


Foto: http://vinegar.deviantart.com/

Pseudobărbatul

Cu cât e mai pseudo, cu atât se străduiește să pară mai real.

Dacă are bani își ia Harley...

Dacă n-are bani își bate nevasta...

Dacă e sub papuc acasă, e zbir la job. Flirtează cu angajatele... care nu pot să-i spună direct că textele lui n-au depășit nivelul unei compuneri de clasa a treia... Orice insistență a unui șef la o angajată directă e un abuz de putere. 

Puterea pe care n-o are de fapt... Din fericire din când în când mai e câte una care-i aruncă un pahar de apă în plină figură... să se răcorescă...

Reciproca e chiar mai tristă:

Cu cât e mai găină la job, cu atât mai cocoș se vrea acasă!

Cu cât dă mai tare în ea, cu atât e mai laș când se confruntă cu un adversar dur.

Chiar zilele trecute eram  într-un parc când un ins la 50 de ani dădea serii de croșee unei nefericite.

Când am pus mâna pe el s-a tăiat ca maioneza.

Nu l-am lovit.

Poate că am greșit... nu știu... În alte cazuri am făcut-o. Poate și atunci am greșit. Poate și eu sunt un pseudobărbat în faza de negare. Deci pot să scriu despre asta... din experiență...

Pseudobărbatul e o gură mare cu un creier minuscul, o mașină frumoasă care nu merge decât împinsă, un machiaj care nici măcar nu ascunde o față... e făcut direct pe aer.

Dacă ai timp să-l asculți vei afla că poate să bea mai mult decât tine și că a regulat tot ce a prins. Firesc... tot ce a prins poate să însemne foarte puțin...

Are nevoie de titluri și adesea se prezintă cu ele. Le are trecute pe toate pe cartea de vizită, pe care o scoate ca pe un soclu portabil pe care se așteaptă să-l așezi.

E normal să încerce tot timpul să se dovedească... el știe bine că nu e.

Pentru că voi nu sunteți nici pseudocititori, nici pseudo...oameni... semnați petiția pentru o lege specială contra violenței în familie! Poate o să iasă o pseudolege... pseudoaplicată de pseudopolițiști... dar măcar demonstrăm că nu toți credem că bătutul nevestei e sport național!

54.000 au semnat deja. Eu sunt unul dintre ei.

Follow link!

http://durereanuesteiubire.acasatv.ro/?icn=2011-acasatv-durere&amp%3Bici=buton_up

Personal Jesus.

Mâncam pâine și beam vin când a venit direct la mine. Vinul era roșu... dar pâinea era neagră... sună deja a blasfemie?

Mai merge plusat...

că eram la pupitrul de mixaj al unei discoteci, că pe atunci club era altceva...

This is my church... this is where I heal my hurts...

Nu existau Faithless în 93...

M-a privit cu ochii aceia gri-metal... ochii de indus în eroare... și mi-a lătrat supărarea ei încercând să pară aristocratică: “Țuțea spune că singura formă de dragoste care satisface... e iubirea de Dumnezeu”. Nu sunt sigur că Țuțea chiar a zis asta...

Am rezistat cel mult o secundă după care am izbucnit în cel mai distructiv hohot de râs. Știți că râsul are și puterea asta... piatră pe piatră nu rămâne!

A plecat.

Eu am crezut că e o viperă pe care s-o seduc și apoi s-o abandonez ca să vadă și ea cum e... și ea era o fată mișto... de luat de nevastă...

Bad timing.

Eram în căutarea lui Dumnezeu pe atunci. O ardeam ezoteric...

Dar eram praf. Nu l-aș fi văzut nici dacă mi-ar fi predat la facultate.

Au trecut mulți ani.

Mulți ochi.

Multe hohote de râs distructive.

Nu întotdeauna ale mele...

Apoi m-am întâlnit cu Dumnezeu. La prima întâlnire nu putea spune un cuvânt... dar prin ferestrele ochilor puteai vedea... dincolo.

Acum pot să vă spun multe lucruri despre Dumnezeu. Are cam 108 cm, dar mai crește. 18kg și ochi albaștri... și e fată. Da, pentru mine Dumnezeu e fată. Și chiar cred că iubirea de Ea satisface. E o formă de antigravitație...

Și mai cred că știu și răspunsul la întrebarea aia: există iubire de-o viață?

Da. Iubirea pentru copilul tău. Personal Jesus.

De Craciun sa fim mai buni. Adica recunostem ca in rest suntem cam naspa…

Multe răspunsuri am primit după ultimul post. Unul din ele mi-a plăcut suficient încât să-l dau mai departe. N-are diacritice... dar are dreptate.

E mai important...

Autoarea nu vrea nici florile, nici roșiile stricate... așa că rămâne un secret identitatea ei...

Pentru mine sarbatorile de iarna ma intristeaza si ma dezgusta in acelasi timp!

Nu pentru insemnatatea lor, care este intr-adevar speciala, dar pentru ceea fac din noi! Nu inteleg,nici nu o sa inteleg si nici nu vreau sa inteleg ipocrizia ''dragilor'' nostri apropiati pe care ii apuca smerenia doar acum! O data pe an! 

Probabil si asta li se pare un mare efort!

Toata lumea e mai buna, mai blanda, toti sunt iertatori, emana atata dragoste in jurul lor de imi vine sa vomit, zici ca toti sunt Sf Iosif si toate 

Fecioara Maria! De parca daca fac o fapta buna,dar facuta de fatada si DOAR ACUM, o sa-i mantuiasca,si in rest sunt in stare sa treaca cu masina peste unul cazut in mijlocul drumului!

Toata lumea suna pe toti din agenda, chiar daca nu i-a mai sunat de la Pasti probabil, sa trasmita atatea ganduri bune, ''curate'' bla bla bla, cu texte copiate de pe internet!

Oare de ce naiba se intampla asa doar de Craciun? In restul anului suntem morti cumva? La fel patesc si eu! Primesc telefoane de la persoane care pe toata durata anului nu mi-au scris macar un mesaj! Sincer nu le prea raspund, pentru ca mi-e greu sa ma prefac, sa zambesc in telefon si sa ma bucur ca ''n-a uitat'' de mine!...

Partea cea mai tare este cand, trecute si sarbatorile, nimeni nu mai trebuie sa se oboseasca sa fie altceva si altcineva decat ceea ce sunt: niste falsi, asskisser-i, vipere care cu prima ocazie ti-o trag.

De ce? Pentru ca a trecut Craciunul, normal! De acum pot sa isi reia cursul firesc, plin de egoism,rautate,nepasare, iar daca vreunul crapa intre timp, mhh, asta e, cu unul mai putin de sunat data viitoare! De unde atata facere de bine fraierilor? Vedeti-va de treaba si asteptati urmatorul Craciun sa-si faca fiecare machiajul de ingeras din nou!

(Intotdeauna sunt si exceptii! Tu esti?)

Cat trebuie sa coste ca sa valoreze ceva pentru tine?

Persoanele publice, dar și oameni normali, nu mai spun: am avut o vacanță frumoasă... spun: am făcut o vacanță de 10.000 de euro... Wow! Mai contează unde, cu cine și dacă te-ai distrat? La banii ăștia se presupune, probabil, că ți-a fost foarte bine. Mai bine decât scăpătatului ăluia care și-a tras o vacanță de doar 9500...

La fel cu hainele. De câte ori n-am văzut pe cineva un sacou urât, dar scump, pe care mi l-a prezentat cu mândrie cu preț, firmă și sezon. Amuzant e că pe prietena lui nu mi-a prezentat-o.

Apropos de prietenă... tuning-ul la pițipoance se exprimă la fel: și-a pus buze de 3000 de euro. Straniu, e suficient să iubești niște buze normale... și îți par de milioane...

Oare când a devenit frumos mai puțin important decât scump?

Dacă tot universul ar fi la picioarele mele... știi ce vacanță aș vrea?

La bunici!

Dar asta nu se mai poate. Nici pentru un milion.

Nu da vina pe tine!

Te-a refuzat?

Nu e vina ta!

Nu.

Sunt de vină florile... torturează-le un pic (dacă au rămas la tine) sau dă-i-le, golănește, alteia!

Sau... și mai bine, e de vină florăreasa aia, a dracului, că doar i-ai spus să-ți recomande un buchet pentru o femeie deosebită... nu să-ți dea ce i se ofilea mâine!

Poate era mai bine să-ți recomande un ghiveci.

Arătai că-ți dorești o relație de lungă durată.

Un pui de baobab... că ăștia trăiesc o mie de ani!

Dă vina pe muzica de fundal. Că era proastă și o enerva. Sau prea bună și nu putea să fie atentă...

Pe ploaia care cădea bacovian când ar fi trebuit să cadă romantic.

Sau nu cădea deloc.

Sfântul Ilie e de vină! Nesfântul Ilie, care nu vede cu ochi buni împlinirea ta sexuală.

Dă vina pe limbă. Dacă agățai în spaniolă... altul ar fi fost rezultatul.

Dar niciodată nu te gândi că textul exersat acasă, în fața oglinzii, a fost slab. 

Replicile de agățat (cu excepția celor realmente penibile) sunt toate la fel.

Doar ei i se par extraordinare... când i le zice... cine trebuie.

Nici în cazul ăsta nu ești tu de vină... pe celălalt l-au conceput alți părinți... ia dă o fugă până acasă și fă un pic de scandal!

A streetcar named desire...

În fiecare zi trecea pe lângă florăria fără sens, în drumul spre stația de tramvai. 

Era reglat ceas: ajungea fix în același timp cu tramvaiul. Care și el era reglat ceas. Ceea ce dovedește că ai în față o lucrare de ficțiune.

În scurtul timp pe care se întâmpla totuși să-l aștepte... a remarcat-o pe fata de la Optica Medicală. Dacă ar fi fost tutungerie, ar fi intrat, chiar dacă nu fumase niciodată... dar așa? Poți să te apuci de fumat dintr-o prostie de-asta, dar miopie nu poți să-ți lași, așa cum ți-ai lăsa părul mai lung.

Zilele treceau așa cum trecea el zilnic pe lângă florărie în drumul spre tramvai. 

Venea din ce în ce mai devreme. Își dorea să aibă cât mai mult de așteptat și binecuvânta ideile celor de la Optică Medicală: în ordinea importanței... mai întâi că au angajat himera, apoi că au lăsat vitrina neacoperită. Să o poată vedea nestingherit.

După două săptămâni a realizat că florăria avea sens, dar nu știa ce flori îi plac.

Zilele treceau. El nu putea să se decidă. Trandafirii păreau prea demonstrativi. 

Narcisele prea ieftine.

După alte două săptămâni s-a decis pentru lalele. După încă două zile a decis între multe și puține. Mai precis s-a lămurit că oricât de multe ar fi luat, tot i s-ar fi părut puține...

Dar ce culoare?

Roșul era prea direct.

Albul prea impersonal.

  

Galbene! Asta era! Cum era el gelos pe toți clienții ei. Chiar și pe cei cu lentile fund-de-sifon...

Trecuse deja atât de mult timp. Încă puțin și trecea și sezonul lalelelor...

Dar venise ziua.

Cu buchetul imens ținut cu ambele mâini s-a oprit în fața Opticii... Era închis, iar pe vitrina curată stătea un afiș lipit cu scotch.

Angajăm vânzătoare.

Foto: http://stilfoto.deviantart.com/

Cărțile nu sunt valori în sine. N-ați auzit de Sandra Brown?

Autorii de romane fluviu sunt oameni cu o slabă putere de sinteză. Pe de altă parte, marea majoritate au scris într-o vreme în care serialele TV nu existau. 

Acum există, iar maică-mea nu rata nici un episod din „Dallas”, „Lumini şi umbre” şi – mai târziu – „Sclava Isaura”. În aceste pelicule realizarea în iubire şi cea în afaceri merg mână-n mână, cei buni merge mai departe, răii o păţeşte şi mamele are ce discuta la serviciu. Sau la telefon. Totuşi cred că nu-i bai că tinerii nu mai citesc. Cartea este numai un vehicul pentru idee, iar ideile pot fi searbede sau periculoase. Cele periculoase au uneori şansa să fie bine scrise. Ceea ce le face şi mai periculoase. Oricum, în opinia mea, ceea ce ar trebui să îngrijoreze este ierarhia ideilor. Nu a formatelor prin care ele pot fi transmise. Nimic nu se mai poate măsura, nu-i nici un soclu nevandalizat şi nici vreunul în construcţie. Şi asta e tot atât de rău pe cât e de bine, pentru că supremaţia unei idei e perisabilă şi chiar aşa trebuie să fie, iar în dictatura unui format (aşa cum este şi cartea) răzbate gustul metalic de cuşcă. Dacă e să fim sinceri, cartea e ca o melodie scrisă. O partitură. Una dintre căile cele mai anevoioase când vrei să guşti muzica. Notele trebuie interpretate, iar cititorul, ca un instrumentist cu mintea, are nevoie de ani de „studiu” înainte să le cânte cum trebuie. Iar pe lângă toată această muncă mai are nevoie şi de un dram de talent. Aşa rămâne ideea închisă în cărămizi de gheaţă rânduite frumos pe poliţele unei biblioteci. Un iglu fără intrare. Un sanctuar inaccesibil plebei. Un misionar care nu ţine calea nimănui cu revelaţiile sale. 

Un mormânt.

Destui au spus că poezia trebuie meritată, lucru pe care nu-l neg. Pentru că sunt şi eu un snob. Aveţi însă grijă că şi frumuseţea e o formă de talent. Cum rămâne însă cu accesul la idee al celor care nu au avut niciodată o şansă? Ce le voi putea spune eu oamenilor care au încercat să încălzească pereţii igluului cu palmele sperând să poată arunca o privire înăuntru? Ce le veţi spune voi cerşetorilor de pe trepte la ieşirea din templul interzis?

Cartea nu e decât un vehicul pentru idee, dar nu o maşină blindată, ci un taxi. 

Mai puţin spaţioasă decât un film, mai discretă decât un cântec şi mai puţin transpirată decât un bronz. Iar ideile, sâmburii ei de aur sclipesc adesea şi în filme sau răsună melodios din tamburină. Aşa că nu-mi bat capul cu oamenii care nu citesc pentru că nu contează pe ce poartă intru în oraşul tău. 

Important e să fie deschisă.

Şi totuşi...

O femeie aplecată peste o carte. Minunată poză. Uneori nimic mai mult, alteori mai mult decât îi place unui bărbat să recunoască. Maria citeşte. Radu stă şi se uită neîndrăznind să distrugă o conexiune între două creiere, un flux nervos care a tranzitat centrii responsabili cu limbajul ai autorului, care i-a mişcat mâna pe hârtie şi care mişcă acum un suflet de femeie cu ajutorul nervului optic îndrăgostit de conţinutul a 32 de coli de tipar. O relaţie de o intimitate totală. Sunt aproape gelos. Ce necrofilie intelectuală, să iubeşti un poet mort. Fiindcă e imposibil să iubeşti poezia unui om căruia nu-i faci loc în suflet. Mie îmi place şi Păunescu. E grav ?

Maria citeşte şi sânii, vârâţi unul într-altul, par să imite curbura cărţii. Două file din acelaşi roman, unite într-o elegantă legătură de piele fină pe care le contempli aşezate cuminţi în bibliotecă, alături de altele. La fel de frumoase.

http://www.curteaveche.ro/Filosofia_sexului-3-616

Mythbuster… Fă-i un copil ca să-ți salvezi relația...

Ce tâmpenie!

În primul rând, să-i faci un copil e complimentul suprem. Dacă ai ajuns în punctul în care trebuie să-ți salvezi relația... probabil că nu-l merită...

În al doilea rând, dacă relația scârțâie, s-ar putea să nu te mai considere atractivă... e adevărat că-ți vor crește sânii, dar nu văd cum ar putea să-ți ajute sex-appeal-ul cele 15 kg cât vei pune pe tine în 9 luni...

Pune în balanță momentele emționante de la ecografie, bătăile inimii micuțe pe un ecran, ținutul în brațe pentru prima oară... cu depresia de după, durerile fizice, privarea de somn (a ta), privarea de sex (a lui, că ție chiar n-o să-ți vină!) și mai ales gândește-te că un copil e ca o sentință pe viață... cu unica diferență că atunci când îl faci când trebuie și cu cine trebuie... te simți extraordinar de bine în pușcărie!

Un copil nu salvează nimic. El e un om care are dreptul la o viață a lui, nu un cadou de pus sub brad... Nu poți să păstrezi bonul ca să-l returnezi la magazin dacă nu-l place...

Revin la ce am scris la început: fă-l cu cine merită. Și asta nu pentru că e un bărbat cu material de tată... ci pentru că ți-ar plăcea să-i recunoști privirea în ochii copilului tău... Indiferent ce s-ar întâmpla după.

your future does not wait... you have to make it

Așa cum n-am nevoie de un test din Cosmo ca să știu dacă sunt fericit... sau bun la pat... sau gras... n-am nevoie de o ghicitoare să-mi spună viitorul.

Mi-l voi scrie singur.

Mi-l voi trăi cum mă taie capul.

Îl voi descoperi zi după zi.

Nu mă deranjează gândul că nici ghicitoarea habar n-are...

m-ar speria să-l știe...

m-ar îngrozi să mi-l spună.

Poate nu mi-ar plăcea și aș încerca tot timpul să-l schimb.

Poate aș vrea să mai sar un an... deși asta e puțin probabil... poate să-l sar înapoi...

E tare nașpa să-ți știi viitorul. Mai grav decât să-ți spună cineva poanta la o glumă în timp ce altcineva n-a treminat să-ți spună bancul.

Lăsați calamitățile să vină la mine! Dar să vină toate la timpul lor: crize financiare sau drame sentimentale, bărbați agresivi sau femei care alină, beții monstruoase sau post și rugăciune. Toate la timpul lor...

Nu-mi regret eu trecutul... ar fi culmea să ajung să-mi regret viitorul.

Cea mai groaznică imagine nu mi se pare aceea când nu-ți poți întrezări ziua de mânie... ci aceea în care le poți vedea clar pe toate până la ultima.

După care te odihnești...

Foto: http://kateey.deviantart.com/

Dragostea e o boală? Da! De inimă...

Te așteptai mereu să vină cu ceva din ce are în plus, dar nu... Ți-a arătat poșeta goală, jurnalul gol în care a renunțat să mai scrie, apoi pe ea goală...

Spre deosebire de jurnal... pe ea nu se neglijase.

În nicio zi.

Erau toate la locul lor.

Ți-a plăcut. Dar te gândeai mereu la ce o face specială și dădeai aiurea din umeri.

Așa că nu te opreai din căutare:

Să vină femeia aia ca o țară promisă!...

cu nicovala ei de conținut extra!...

cu oțelul aspru al ideilor... învelit în piele fină...

să vină, dracului, odată ca niciodată

să-ți umple golul!

Dar toate erau baloane cu aer cald.

Toate erau necesare, dar nu și suficiente.

Toate erau în așteptarea unui bărbat care să aibă el conținutul...

și oțelul...

și pe dracu’ gol în el!

Un fel de tu, dar mai tânăr.

Un fel de tu, dacă părinții te-ar fi reușit.

... dacă te-ar fi iubit...

Un fel de tu, dacă nu te-ai mai plânge când de fapt ești fericit și dacă n-ai mai căuta ceva ce nu există pentru că nu trebuie să existe.

Acum știi ce-o face specială. Schizofrenica asta de iubire...

Nu e straniu cum golul din sufletul unui bărbat poate să fie umplut de golul din sufletul unei femei?

Foto: jfphotography