Singură și disponibilă? Păi tocmai de-aia!






Câți oameni își lasă tonul de apel neschimbat la telefon?
Setările “din fabrică” sunt adesea cele mai bune și totuși nimeni nu le vrea.
Nu fi default-ul? Nu te va observa niciodată... sau, dacă te-a observat cândva, va uita încet încet că ești acolo. Tocmai pentru că ești acolo. Va uita cât de bine funcționezi... pentru că nu te defectezi niciodată.
Nu fi nici excesiv de customizabilă... Dacă ducem paralela mai departe... nu fii un program de gestiune, nici măcar un joc... fii... USER!
Nu poți? Păcat...
Pe Playstationul care nu mă lăsa să dorm nopțile s-a pus acum praful și mă gândesc să-l dau unui copil. Iar acum chiar de Playstation vorbesc, amuzanților!...



http://bit.ly/BooksOverLooks



Mulți mă critică pe motiv că mai există și altceva decât sex pe lumea asta.
Sunt tare curios dacă fără sex ar fi existat lumea asta...


Nu compari mere cu pere,
orgasme cu avansări,
mușcăturile de drag 

cu "mușcatul de cur".

Cine spune că sexul nu e important nu l-a făcut niciodată cum trebuie. 

Cu cine trebuie.
Și totuși... schimbă singură cu... nepromovată... subapreciată la job... sau specialistă în muncă patriotică (aka a lot of work, no payday)...

Ai făcut-o?

Ei bine... învață să fii mai puțin disponibilă și acolo.
Nu uita că promisiunile gen te fac partener la firmă nu costă nimic. Salariul e cea mai sinceră formă de apreciere...
Nu ascunde când ești curtată de alți bărbați care vor să te plătească... fără să te frece ca pe lampa lui Alladin (adică până-ți dai duhul...)
Până la urmă și serviciu e un fel de căsnicie.. când nu mai merge... schimbă!



foto>

Hallo Spaceboy_2by Rilrae


http://bit.ly/BooksOverLooks




bright side of love




Numai nebunii spun asta cu voce tare și doar cei irecuperabili o și scriu... dar e foarte posibil ca viața să fie doar un accident.

Universul stă cu spatele la tine, Dumnezeu nu dă RSVP, iar știința... cu cât descoperă mai multe cu atât nu mai înțelege nimic.

Când iubești pe bune totul se schimbă:

În primul rând universul devine... palpabil... ea e tot universul pentru tine, iar tu nu-ți mai poți lua pur și simplu mâinile...
în al doilea rând, Domne-Doamne îți face cu ochiul ca un tată care aprobă captura și dă cu un oftat cheile de la mașină...
în cel de-al treilea rând... știința... rămâne tot la fel de toantă... pentru că acum înseamnă să știi ce-i place ei... iar chestia asta se tot schimbă.

Zâmbești mai mult și ierți mai ușor, cu grația aristocratului care deplânge starea prostimii... Ești conștient că toți cei care nu iubesc sunt niște săraci nemiluibili... Cum nu-i poți ajuta, măcar nu-i mai cerți.

Și adevărat e că ești un aristocrat al emoției și un bancher sentimental chiar și atunci când ai iubit o singură femeie toată viața. Realizarea erotică nu înseamnă să poți avea aproape orice femeie (cazul meu), ci să te împărtășești din trupul de pâine caldă și din sângele ca vinul cules târziu... al himerei maxime.

Văzându-ți mâinile care tremură perceptibil, respirația neregulată și inima care sună ca un solo de tobe, medicii s-ar putea îngrijora pentru viața ta. Adevărul este că n-au de ce. Viața ta e doar un vis în alt vis și un accident în alt accident mai mare... dar din secunda în care te-ai îndrăgostit a început să aibă un sens.





Ce sa NU scrii pe o felicitare de zi de naștere



Toţi oamenii îşi fac planuri când mai adaugă un an.

Viitorul e din ce în ce mai puţin încăpător, ca o faleză mâncată de valuri.

Restul vieții e foaia pe care vrem să scriem, cel mai adesea, altceva decât suntem în stare.

Bornele invizibile ale anilor înseamnă același lucru pentru toți chiar dacă viaţa este pentru unii o autostradă, iar pentru cei mai mulţi un drum de ţară plin cu gropi. Planurile trasate la aniversări, ca şi cele făcute la băutură, rămân de cele mai multe ori pe hârtie. Pentru că nu putem fi decât ceea ce suntem şi sufletul îşi doreşte în chip absolut fatal ce nu poate avea. În ultimă instanţă, cunoaşterea pe care ne-o dorim conduce la umilinţă şi singura dorinţă secretă pe care un om lucid şi-o poate pune când suflă în lumânările de pe tort este ca acestea să rămână mereu douăzeci şi cinci.

Who are you?



They often say: Remember who you are...
to do that... you must figure out who you were in the first place.

Unii vor spune că am prea mult timp liber... cert e că am început să-mi pun din nou întrebările care nu-mi dădeau pace în clasa a XII-a: încotro să mă îndrept, ce vreau să fac cu viața mea, cine sunt...

Acum am 36 de ani, iar în ultimii doi ani s-au schimbat multe în viața mea. 

Așa că m-am agățat de ce-am putut și mi-am luat niște sisteme de referință. 


Problema n-a fost găsirea răspunsurilor.

Toate au oferit răspunsuri.

Problema a fost că niciunul nu mi-a plăcut.

Mi-am pus din nou întrebarea fără niciun sprijin.

Nici jobul. Nici pasiunile. Nici oamenii care ar trebui să mă iubească. Nici chiar cei care chiar mă iubesc.

În lumea asta e greu să deosebești un ajutor de o limitare, o sfoară care te ajută să nu cazi, de o lesă care te leagă. Cârjele de care te sprijini ar putea să nu fie altceva decât niște cătușe care te împiedică să zbori.

Răspunsul a fost mai greu de găsit.

Și chiar mai greu de acceptat.

Sunt acel 0 din mijlocul propriului meu sistem de referință.

Pare mai rău decât este...Axele ox, oy și – dacă vă place geometria în spațiu – oz... de la mine pornesc.

Nu știi nici acum încotro te îndrepți? Asta e bine, pentru că poți să mergi oriunde.

Nu știi nici acum ce vrei să faci cu viața ta? Și asta e bine, poți alege să faci orice.

Nu știi cine ești?

Drăguț!

Cine ai vrea?

Foto: http://tomaszsz.deviantart.com/

Clasa mijlocie suntem noi toţi!



Există un soi de orgoliu al sărăciei la români, toți am dus-o cândva prost și am suferit.... mai mult decât alții... totuși nici unul dintre noi nu admite că i-a ajuns funia la par. Strict matematic, nici nu e o greşeală chiar atât de mare să ne considerăm cu toţii “la mijloc”: clasa cu pricina e ca o plajă cu margini incerte, ceea ce favorizează o anumită ambiguitate.

Ambiguitate de care profităm și în alte probleme care tulbură lumea când şi când, cum ar fi lungimea “normală” a penisului.

Până la urmă, cine spune unde începe şi unde se termină clasa de mijloc? Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu îmi amintesc precis că şi mama, când stătea ore în şir la coada de la lapte, tot din clasa mijlocie considera că face parte. 

Probabil, vânzătoarele erau clasa de sus, iar oamenii din coada-cozii… erau oamenii din coada-cozii! La fel se întâmplă azi cu milioanele de utilizatori de mobil. Eu, ca posesor de smartphone, n-ar prea trebui să am nas să vorbesc...

Telefonul mobil este mai accesibil decât factura la apă caldă, cu toate acestea puţini oameni se simt privilegiaţi când zac în cadă cu spumă până la gât, pentru că asta se întâmplă într-un loc unde nu te vede nimeni.

Aţi zâmbit? Vă iert, deşi situaţia este mai degrabă uşor tragică: în lipsa unei clase de mijloc reale, cei mai mulţi dintre români încearcă să se îmbrace şi să se accesorizeze aşa cum cred că ar face-o “mijlocaşii” adevăraţi. Ba chiar mai mult: merg o dată pe lună într-un loc demn de “upper class” în care încearcă să se “înmoaie” în “lumea bună” ca într-o apă. Vie. Nu contează că pentru asta trebuie să strângă cureaua, atâta vreme cât iluzia poate fi menţinută. 

Nuca seacă e învelită în poleială.

Sociologii au denumit manevra “consum de apartenenţă”. Dar se ştie că sociologii inteligenţi sunt oameni îndeobşte neadaptaţi, iar ceilalţi sunt specialişti în furaje pentru câini. Ca atare, nu ne vom putea baza nici în viitor pe ei. Nu cred că românii sunt mai lăudăroşi ca alţii, dar cred că sunt îndeajuns încât să nu putem niciodată să aflăm ceva prin sondaje. Aşa că lăsăm bunul simţ (calitate pe care suntem, deasemenea, convinşi cu toţii că o avem) să hotărască dacă România are o clasă de mijloc. Ei bine, are! Dar ea nu prea este motorul progresului general fiind croită după chipul şi asemănarea clasei “de sus” care este, din nefericire, atât de jos.

Make a wish



În ziua aceea stelele își alegeau oameni.

Întocmai cum alegem și noi stelele, erau preferați cei mai strălucitori.

Când mai cădea câte unul... stelele își puneau în secret o dorință. Nici ale lor nu se împlineau, deci la faza asta suntem chit... și mai e o fază la care suntem... și ele se întrebau cum e posibil să reziste câțiva bulgări de lumină într-o mare de întuneric.


Lovesanity



Cineva are nevoie de o cămaşă de forţă. Bine… şi eu, dar de data asta ALTcineva.

Nu ne cunoaştem prea bine, dar eram dornic să-mi ajut… departele.

Pun mâna pe telefon şi sun la o doctoriţă de la un spital de profil. Nu ca să o interneze pe doritoarea de cămaşă de forţă, dar de unde să găseşti o cămaşă de forţă care să nu arate fake, dacă nu de acolo?

Nu aveau. Se practică mai mult contenţia chimică (îi fac fericiţi cu pastile), decât cea mecanică (când, în lipsa cămăşilor de forţă, îi leagă de pat).

Deci n-am făcut rost de obiect, dar de un subiect tot m-am scos:

Iubirea (şi geamăna ei rea, Pasiunea) sunt contenţii chimice cu consecinţe mecanice>

Te fericesc/nefericesc mai ceva decât cele mai ale dracului pastile şi… cu puţin noroc, te leagă de pat…

Nu recomand.

E de-a dreptul frustrant să nu poţi pune mâna şi încă şi mai frustrant când bagă maică-sa cheia în uşă.

- N-ai închis pe dinăuntru???!!!
- Nu vine niciodată la ora asta!!!
- Unde-ai pus cheia de la cătuşe?
- Nu te mai mişca! Îmi tremură mâinile şi nu nimeresc!
- Nu pot să cred că ai scăpat-o după pat! Bagă-te repede după ea. Bună ziua, doamnă.
- Doar o secundă, mamă, că-l acopăr imediat cu ceva… (ciudat, în perioada aceea arătam chiar bine)
- Nu e nevoie, îmi iau ceva din dulap şi plec înapoi la serviciu. Un coleg a scăpat o cafea şi m-a murdărit din cap până-n picioare… am venit să mă schimb…

Morala ? Mai multă atenţie când manipulaţi lichide care pătează în apropierea părinţilor de adolescenţi… N-au toţi simţul umorului…



Piesă!


Un prieten care este la fel de bun actor pe cât e de bun solist vocal (omfG, asta poate să însemne orice) mi-a zis că e mișto blogul da' e prea concis. Prea scurte textele. Nici n-apucă să i se scoale că a și terminat. Un alt prieten actor a fost atât de nebun încât mi-a cerut mai demult să scriu o piesă de teatru. Eu am fost atât de nebun încât să o chiar scriu. Deși e doar un fragment, e cel mai lung text de pe blog EVER. O să-l citească dracu'. Să mă și sune dacă vrea continuarea.


Scena întîi.

În mijlocul scenei sunt trei scaune luminate de sus, cu spoturi concentrate. Spoturile vor fi alb, albastru şi roşu şi se aprind pe rând. În funcţie de scaunul pe care se aşază personajul. Scaunul din mijloc e din lemn, simplu, luminat de fascicolul alb. În laterale un scaun de dentist (lumină albastră, poate chiar black-light) si unul foarte confortabil (lumină roşie). Actorul va trece prin diverse emoţii despre care va monologa sau discuta cu sala. Fiecărei emoţii îi corespunde un scaun şi o lumină. Alb-sinceritate; albastru-depresie; roşu-sex.



Actorul, îmbrăcat simplu, cu un tricou de 5 dolari (poate chiar scriem asta...), intră timid, fără să lase impresia că joacă. Merge până la scaunul din mijloc şi în momentul în care se aşează pe el se stinge lumina pe scenă. În acelaşi timp se aprinde spotul alb, care-l luminează foarte bine.



- Bună seara.
Trebuie să vă spun de la bun început ca sunt un impostor! (pauză, se uită stânjenit la oamenii din sală) Nu sunt actor! Aşa cum mulţi dintre voi nu sunteţi spectatori de teatru... Aţi luat bilete doar ca să vă impresionaţi femeile!
Nu protestaţi! E normal să ştiu asta, că doar eu sunt electricianul teatrului... şi-am observat că singurul ropot sigur de aplauze e atunci când sting eu lumina! ...
Actorul ăsta pe care aţi venit voi să-l vedeţi e un neserios. De-asta sunt eu aici. Pentru că n-a venit... şi din toţi colegii lui – bunii lui prieteni – nimeni n-a vrut să iasă pe scenă şi să vă spună de exemplu: “Oameni buni (e doar o presupunere), din motive independente de voinţa noastră, dar aflate într-o strânsă legătură cu voinţa lui Liviu de a se afla în altă parte acum, spectacolul din această seară nu se mai ţine! (miştocăreşte) “marea şi unita familie a tetrului nostru” a decis să tragem toţi la sorţi cine “se riscă”. Şi chiar au râs când a ieşit numele meu. “Electricianul a călcat pe bec” – ziceau... Dar eu nu vreau să vă spun să plecaţi! Vă spun să rămâneţi la primul spectacol de teatru în care nimeni nu se mai preface! NU PLEACĂ NIMENI! Oricum, nevastă-mea e garderobira. Şi nu dă nicio haină înapoi... (tandru) Mă ajută în “debutul meu ...”.
Actorii adevărați sunt obligați să joace un pic mai gros pentru cei incapabili să înțeleagă emoțiile mai fine. Să strige, pentru urechile înfundate și să mențină câte o poză sugetivă până când se prind și cei care se prind mai greu.
Eu, care nu sunt actor adevărat mi-am propus să-mi ajut semenii, care nici ei nu sunt spectatori adevărați și am instalat trei becuri. Până la urmă... electricianul... tot electrician.
Când sunt sub cel alb să vă așteptați la sinceritate. Albastru-depresie... Roşu-sex.
Eu am fost un impostor numai un minut. Până m-am aşezat sub lumina asta albă care predispune la sinceritate. Apoi din momentul în care v-am spus că sunt electrician... ne aflăm oarecum pe picior de egalitate...
Acum daţi-vă şi voi măştile jos!


Hai! Toate măştile jos! Rândurile mai ieftine din spate parcă nici nu au! aparte: Slavă Domnului, la banii lor... Vreau să nu le mai văd nici aici în faţă! Haideţi, doamnă, curaj! Şi dumneavoastră, domnul îmbrăcat ca în secolul 19! Cum? Nu daţi jos masca nici când faceţi dragoste? Păi atunci nu faceţi! Sunteţi doar un Zorro cu pantalonii în vine... (electricianul priveşte amuzat prin sală cu o expresie de genul „stiu eu ce ştiu”)
Cu măştile jos vă stă mult mai bine.
Unii spun că sinceritatea nu-i o calitate. Să minţi cere minte. Şi mai mult efort... minciuna chiar are nevoie de mai multă coordonare... aşa că eu, care am făcut liceul la seral, n-aş risca să vă mint...

Le am cu monologul... Pentru că mulți nici nu vorbesc cu mine. Sunt un Hefaistos-electric al teatrului, alfel spus, oamenii mă găsesc urât. Sau prost. Dintr-un motiv sau altul nu mă plac. Şi ei, actorii, nevorbindu-mi ajung să nu mă mai ştie. Sunt ca o recuzită de polistiren de care nu trebuie să te fereşti. Ce-aş putea să vă spun eu despre teatru...
Şi chiar am să vă spun...
Dar o să vă încep bancul cu poanta.
Eu ştiu de ce mulţi dintre actorii de aici regretă tinereţea. Sau că sunt actori...


Privind insistent sala, „electricianul” trece pe scaunul „depresiei”. Se aprinde spotul albastru, el priveşte în sus şi suspină:
Ce albastru Degas!...
Nu vă aşteptaţi să ştiu cine-i Degas, nu-i aşa?
Sunt doar un om al muncii.
Un robot pentru voi! Ştie cineva cine sunt eu de fapt? Îi pasă cuiva cine sunt eu de fapt? Ce şcoală am? Ce citesc? Dacă citesc? De ce citesc? Ce sper? Dacă mai sper? De ce mai sper? Vrea cineva să ştie?...
Nici nu mai suntem oameni!...
Nici. Nu. Mai.Suntem. Oameni...
Eu sunt electricianul: un fel de siguranţă la tabloul electric! Ea e femeia de serviciu! o port mătură! o maşină se spălat pe jos! parcă aţi şi văzut-o la teleshoping! (se aşază mai comod în scaun, stil Al Bundy, cu o mână în brăcinar... butonează o telecomandă imaginară) O prezentau cu toate accesoriile pe care poţi să le ataşezi. (imită vocile stil teleshoping, vorbeşte din ce în ce mai repede): Femeia de servici’, ediţie limitată doar de numărul de familii sărace care se încăpăţânează să facă fete, este disponibilă acum la un preţ incredibil! Sună acum la numărul afişat pe ecran şi beneficiezi de o reducere substanţială pentru cele două modele de cenuşiu şi bleu-marin aflate în stoc. Acest produs nu este disponibil în magazine, unde nu prea are ce să caute la salariul ei. Garantăm!: că nu priveşte decât în jos, îşi vede de treabă fără să pună întrebări, poate fii returnată oricând pentru orice fel de defecte, reale sau imaginare. Pentru 500 de mii în plus este livrată cu tot cu mop. Puteţi opta şi pentru pachetul opţional premium care include şi un electrician. Model nou. Cu angoase. Sunaţi acum la numărul afişat pe ecran... priveşte de jur în prejurul sălii şi spune pe un ton complice: Vă cam întindeţi după telefoane... telespectatorilor...
(strigă pe silabe) Te-le-spec-ta-to-ri-lor !!!
Ce uşor ne lăsăm transformaţi în zombii.
(tonul vocii e ridicat, fără să ţipe totuşi, se adresează sălii, cu o privire de om nebun) Sunt un şoarice de laborator ucis încet-încet cu doze egale de umilinţă şi nepăsare, dar ăsta e momentul în care mă lipesc de geam ca o ventuză. Ăsta e momentul în care fac urât! Sunt cobaiul diliu! Iar voi. Voi nu sunteţi copiii veniţi în vizită! Voi sunteţi doar atât: vecinii mei din alte cuşti! Aşa cum eu nu eram el, actorul, aşa nici voi nu eraţi voi. Spectatorii pe care îi vroiam eu. (se ridică în picioare şi stă între scaunul depresiei şi cel al sincerităţii, ambele spoturi sunt aprinse) Acesta NU este un specacol care se va repeta. Chiar mâine voi fii dat afară. Nu e stand up comedy. Poate tragedy... (accentul nu trebuie să fie englezesc ci neaoş...)
Probabil chiar acum directorul teatrului sună la poliţie... să mă ia gaborii de pe scenă... 112 sau cât mai e acum numărul de la poliţie? 112 nu... (caută aprobare în sală) ... da, 112 ... un număr pe care chiar şi un şoarece poate să îl formeze... până vin ei să mă salte, cum saltă toţi cobaii care se muşcă singuri de burtă, trebuie să vă mai spun ceva. Vouă, semenilor mei. Eu sunt doar un electrician obisnuit să schimbe becuri, să tragă fire prin teatru, să facă improvizaţii care să lase uneori spectatorii cu gura căscată mai abitir decât jocul actorilor. Dar eu nu vin niciodată să mă aplec în faţa dumneavoastră la final! În zilele bune, mai iau câte o primă „de porc”. Dar sufletul omului e mult mai hulpav decât burta... sufletul are şapte guri... şi fiecare vrea altceva. Da..., da... las că ştiu eu... în vreme ce una strigă după bani alta vrea linişte iar a treia, cea mai nebună suspină (ezită) după dragoste... Şi chiar sufletul ăsta care promite că dacă-l hrăneşti o să-ţi facă statuie în Piaţa Lahovari, el te înfundă în labirint. El te aleargă în carusel. Pământul însuşi, rotund cum e, are formă de carusel pentru şoareci. În carusel suntem toţi! (alege o persoană din public la care se uită insistent): Chiar nu-ţi dai seama? Da, tu, ăla mic şi alb cu boticul fremătând! Când mergi în fiecare zi la serviciu nu simţi în gură gustul de metal? Leagănul asta, în care te balansezi între ce crezi că îţi place şi ce trebuie să faci ca să obţii, nu miroase a talaş?... şi a borcan? Ai măcar un vis pe care să nu-l ştii dintr-un pliant publicitar? (săgalnic) Te cam certtttt.... eu sunt cobaiul certăreţ. Care a venit să-ţi tulbure turele. (obidit)Ştiu ce gândiţi: Şoarecele alb a venit cu o problemă fără soluţie... de ce să ne batem capul cu ea? Din cele mai vechi timpuri oameni şi şoareci s-au zbătut s-o rezolve făr’ s-o dovedească. Poate chiar Raiul şi iadul nu sunt altceva decât caruselele noi, care ne aşteaptă. Ele sunt promisiunea că vom continua alergarea. De parcă şi-ar dori cineva asta...
Ne-am născut îngeri, dar ne-a trecut... Acum nu mai suntem nici oameni. Suntem piese de schimb într-un mecanism grotesc... cu toţii... Uitaţi-vă la fata asta (arată către cineva din sală, o femeie tânără) ... încă i se mai vede puţin îngerul!... pe faţă... ca un rest de machiaj...

Totul e raport. Comparaţie.
Cine sunt, până la urmă, eu. În comparaţie cu voi??
Voi sunteţi aici pentru că vreţi să vă distraţi. Eu – trebuie să vă distrez... (n-a prea mers până acum...)
Voi nu aveţi nimic împotrivă să vă mint.
Eu nu vreau.
Voi – v-aţi propus să rămâneţi la toate reci.
Eu nu vreau nici asta.
Ştiu cum vă comparaţi voi cu cei ca mine:
Voi sunteţi maşina mică.
Eu autobuzul.
Voi - şampania.
Eu - berea.
Voi - cărţi.
Eu - TV.
Voi – teleenciclopedia, eu – ştirile de la ora 5.
Voi – caviar, eu hamsii.
Voi – Bach... eu... manele...

Dar raportul esenţial dintre noi – voi stăpâni, eu slugă, nu poate fi inversat decât de un actor mare. Sau de o femeie frumoasă. Iar eu nu sunt decât un electrician cu un trecut ambiguu.
Voi chiar vreţi să inversăm acest raport! În secret, dorinţa voastră cea mai arzătoare când veniţi la teatru de dragul teatrului este să plecaţi complet vrăjiţi! Dintr-o sută de reprezentaţii voi mergeţi s-o vedeţi pe a 89-a. De la care speraţi în secret să fie cea mai bună. Nici prea puţin exersată, nici trecută din copt. (se ridică de pe scaunul albastru, trece prin lumina albă, apoi prin cea roşie)
Eu vreau mult. Aceasta e lista completă a meritelor mele...
Nu pot să vă ameţesc ca un cur perfect de femeie care se fâţâie pe scenă ca un măr copt. Dar aş da toate cuvintele pe care le-am învăţat pentru o seară ca asta, doar ca să fiu un asemena cur până la miezul nopţii. Să fiu o Cenuşăreasă perversă la care să vă gândiţi – femeile, cu teamă; bărbaţii, cu speranţă – până în parcare unde aţi lăsat maşina, apoi pe drum; fiecare semafor să vă aducă aminte de rotunjimea lui, de cât de copt părea. Fierbinte şi intangibil. Aşa cum văd eu lucrurile, pentru ca succesul să fie total, ar trebui ca nevastă-ta şi nevasta vecinului tău de palier, care a fost şi el la teatru, să se dea cu capul de acelaşi zid. În ritmul susţinut al şoldurilor tale care mestecă ce era prin casă, cu gândul la o cură de fruct...
Arta e destul de poale-n-brâu în general... seara asta nu face excepţie.


Pare obosit şi se aşază din nou pe scaunul din mijloc. Doar spotul alb e aprins
Mă bucur că n-aţi plecat. Uite... pur şi simplu mă uit la voi şi-mi vine să zâmbesc... Zâmbiţi-mi şi voi, ce vă costă? O să incerc eu să vă fac să zâmbiţi... Îmi pare rău că v-am făcut impostori şi şoareci albi. Nu că n-aţi fii... dar nu cred că sunteţi pregătiţi să vă ştiţi între voi... Uite eu sunt de cel puţin două ori impostor: nu sunt nici actor, nici electrician... dar aveam nevoie de o slujbă şi m-am gândit că la teatru nimeni n-o să-şi dea seama. Şi chiar nu şi-au dat, deşi mă electrocutez aproape zilnic. Directorul spune că asta pentru mine e un modus vivendi. Auzi tu la el! Modus vivendi! (râde)Şi când doamne fereşte o să mor electrocutat, tot modus vivendi o să se cheme?
Ştiu eu destule şi despre directorul ăsta al nostru. Cântă la pian, îşi cipeşte secretara şi angajează actori tineri că – cică nu sunt blazaţi. Ce se mai umfă în pene puişorii când îl aud vorbindu-le aşa. De fapt noi suntem divizia Be a teatrului, aici, în provincie, aşa cum teatrul mare e divizia Be a filmului. Suntem un teatru mic, sărac, iar ei joacă aproape gratis. De-asta sunt ei aici şi nu Marcel Iureş. Pai ăla vrea bani, tăticu’... (tace chibzuind)
... şi mi se pare şi normal, banu' e cea mai sinceră formă de apreciere... ...chiar nu mă mai miră că actorul ăsta n-a venit... o fi pe la vreo sindrofie... ...se adaptează din mers... pare din ce în ce mai abătut, ca pentru sine: ... să schimbăm subiectul că altfel iar trebuie să trec pe scaunul pentru depresii şi nu mă prea omor după lumina albastră...
Eu am montat becurile alea (arată în sus şi rămâne cu privirea pironită, ca şi când ar contempla un desen pe tavan). Când m-au văzut au început cu miştourile... că-mi fac orgă de lumini... că dacă am vrut să pun steagul ţării ar fi bine să ştiu că albul e galben... dar eu vin aici ca la biserică, mă aşez sub turlele astea de lumină şi vorbesc cu mine (coboară privirea) aşa cum vorbesc acum cu dumneavoastră... (păşeşte demonstrativ sub spotul albastru care se aprinde) când sunt deprimat stau aici şi mă plâng – la psiholog nu-mi permit să merg – iar becul ăsta prea mult nu consumă. (trece înapoi sub cel alb) aici stau când am curaj să fiu sincer cu mine. E mai greu decât să fii sincer cu un străin... sau cu un preot... pe-aştia poţi la o adică să-i şi omori. Dar de cele mai multe ori nu e cazul... în fine... felinarul roşu ... se trânteşte pe scaunul cel mai confortabil ... aici prind contur visele mele cu femei. Uneori şi amintirile cu femei. Orice gând care include o femeie e mai cald aici. Mă scald în cald. Nu e un cald de soare, nici un cald de sobă. E cald-sânge. Ca şi când n-aş pătrunde în rotunjimea coapselor de femeie, ci direct în sângele ei. Înţelegeţi? Uneori stau întins pe spate şi fac îngeraşi în zăpada roşie care cade necontenit. (în timp ce vorbeşte trage scaunul, se întinde pe spate şi exemplifică dând din mâini şi din picioare. Stă aşa o vreme, apoi se ridică brusc).
Voyeurilor!
Vă aşteptaţi la mai mult?
La cât aţi dat voi pe bilet? Hahaha!
Nici nu mă gândesc! Ce importanţă ar avea să-mi vedeţi trupul când eu stau aici în faţa voatră în sufletul gol...



Da, aţi înţeles bine cu cine aveţi de-a face: sunt încă unul care s-a vrut actor şi-a sfârşit într-o slujbă temporarăăăăă... care o să-l scoată la pensie. Da, stau în teatru, ca un câine aciuat lângă o pubelă de gunoi, şi-mi bag degetele aiurea în priză de ani de zile doar ca să pot fii din când în când aici – pe scenă – cu sala plină de scaune cuminţi, prinse cu şuruburi de podea. Eu sunt îndragostitul care, nereuşind s-o fută s-a băgat slugă la ea. Dar azi, după atâta masturbare, sunteţi ai mei!... Nimeni nu v-a prins cu şuruburi în podea şi totuşi sunteţi încă aici! Aşa cum doar femeia te face bărbat, numai spectatorii te fac actor! Ce n-aş da să vă ne vadă comisia de moşi formolizaţi care m-a trântit de 5 ori la rând! Pentru ei n-am fost destul de bun să învăţ să joc. Dar voi mă ridicaţi: unde a scuipat boierul, pupă Măria-Sa, publicul. Şi pupând obrazul ăsta plin de bale de snob voi mă readuceţi la viaţă!
Sunt Frankenstein scuturat de arcul electric!
Sunt Riga Crypto resuscitat de Enigel!
Sunt terminatorul seriile unu, doi şi trei!
Sunt viu!
Ce mă bucur că sunteţi aici!
Aşa de bine îmi faceţi, că regret austeritatea de pe scenă. Meritaţi un decor grandios, o montare a cărei demontare să dureze săptămâni (gesticulează spre diverse puncte): acolo aş fi pus un pian... iar dincolo o femeie... (cugetă cu voce mai înceată) dacă-l linşăm împreună pe director ambele rămân disponibile...
Undeva în spate puteam să pun un măcar un cearşaf luminat din spate de un bec. Iar magazionerul şi sufleorul ar fi putut executa – când oboseam eu – un soi de pantomimă reprezentând cele mai importante momente din vieţile lor. Din păcate, asta n-ar fi putut să dureze prea mult...
La cât sunteţi voi de buni cu mine... ar fi trebuit să vă schimb şi cortina. Asta veche e roasă de molii. Care de bună seamă nici nu ştiu ce fac. Şi pe care nu le putem învinui. Dar directorul ştie foarte bine ce face. Şi pe el aţi putea să-l luaţi la-mpins-vagoane într-o zi!!! Să-i spuneţi: alo!! Pianistuuuu’... secretara ta ţi-ar mai scula-o dacă ar veni la servici’ învelită-n cârpe vechi? Nuuuu??? Păi atunci Thalia, săraca, de ce nu-şi apără goliciunea cu o pânză mai acătării???... Cum se zice: avem guvernul pe care-l merităm... poate la fel avem şi teatrul pe care-l merităm... mereu însăilat... aşa cum îl însăilez eu acum...
Eu n-am decorul pe care-l visam pentru voi. Deşi visele mele sunt simple... nici pentru ale mele banii nu ajung. Cum să aducă ei aici un Ciulei să viseze?...
Hai să facem un experiment. Unul pentru care nu aveţi nevoie de ochi să vedeţi ce se întâmplă.
Să se stingă lumina!
(nu se întâmplă nimic)
Să se stingă lumina!! Tudore... hai mă, fratele meu pune mâna pe ...(lumina se stinge în sfârşit)...
...Aşa...
...acum vă puteţi imagina ce decor vă taie capul...
...şi ce actor... dar cu vocea mea... ceea ce înseamnă că e total contraindicat să vă imaginaţi o actriţă... cu vocea mea... ar fi cel puţin ciudat...
...doamnele din sală care simt diverse atingeri să ştie că nu se află în compania unui adevărat iubitor al teatrului...
...hai! v-aţi imaginat decorul? Buuun
...şi...actorul? ... mulţumesc...
...acum imaginaţi-vă şi oamenii de lângă voi... în caz că n-aţi venit cu cine trebuie...
(se împiedică de un scaun... se aude cum se aşază) ...
Stau pe „scaunul sincer”... la drept vorbind, e atâta întuneric aici încât nu ştiu cine şi cât poate să fie sincer... întunericul ăsta te învăluie ca o cortină nouă, neroasă de molii. În care poţi să ascunzi orice... şi nu despre mine vorbesc aici... fiecare dintre voi are ceva de ascuns! Un soi de impostură în faţa colegilor de la servici’; un alt fel de impostură în faţa părinţilor de care te-ai cam săturat; şi în faţa copiiilor... care s-au cam săturat şi ei de tine... un al patrulea fel de impostură în faţa soţiei – unde eşti şef – ca să compensezi impostura din postura de la servici’... unde nu eşti... în fine, cele mai grele... sunt imposturile pe care nu ţi le doreşti, dar de care ai nevoie ca de o pelerină magică... cu glugă...
N-ai fost niciodată sincer cu oamenii pe care-i iubeşti! Recunoaşte! Ţi s-a părut prea riscant! Nu vroiai să pierzi... şi niciodată n-ai crezut că ăsta e un joc în care poţi să câştigi fără să trişezi... De fapt ăsta e singurul teren pe care nu poţi să câştigi atunci când trişezi... acum ştii că ai pierdut... eşti un impostor... iar ţinta ta nepreţuită iubeşte deja pe altcineva: mai precis îl iubeşte pe cel care ai pretins că eşti... actorule! Nu mai poţi renunţa la minciună! Exclus! Ar însemna s-o dezamăgeşti. Iar încrederea este ca o oglindă: odată spartă, nu foloseşte la nimic să-i pui piesele la loc. Nu vei obţine altceva decât o oglindă spartă.

Acum ajungem şi la cea mai grea impostură dintre toate. Actorule... tu nu-ţi ştergi niciodată machiajul de pe faţă... nu e nicio cabină cu numele tău pe uşă... te-ar da în vileag... joci un rol 24 din 24 chiar şi faţă de tine... Aceasta este cea mai grea, dar şi cea mai comună impostură... Ea te ajută să stingi într-un fel lumina când alergi zi de zi în carusel, ca un şoarece alb... de laborator... ce eşti. Şi aşa, cu lumina stinsă în cap, parcă nici nu mai e vreun carusel; şi parcă nici nu alergi... ci zbori... ca un cocor din vârful – V-ului... ca un rocker spre magma adoratorilor... ca superman spre baraj... Impostura asta e ca heroina. Ai o realitate total anapoda, un puzzle cu multe bucăţi din realitatea tuturor,... bucăţi cărora tu le dai un alt înţeles.
Eu ştiu cum se face asta (începe să se reaprindă lumina albă, încet)... eu sunt un impostor-model...
nu sunt actor...
şi totuşi sunt aici, pe scenă, nu lângă hidrant, locul din care văd toate piesele adevăraţilor actori... în plus, nici măcar ca electrician nu pot să mă divulg... meseria asta a mea, nefiind altceva decât un alt strat de impostură.
Sunt o masină revândută de o mie de ori. Şi de tot atâtea ori vopsită. Încât nici nu mai există tablă! Ci doar vopsea... peste vopsea... peste vopsea...
Şi dacă cineva şi-ar bate capul să dea toate straturile astea la o parte... n-ar mai rămâne nimic... Aer... atât... probabil stătut... şi plin de bacterii... care probabil se învârtesc şi ele în carusele mai mici...

E neplăcut să fii sincer cu tine în faţa atâtor oameni. Prezenţa publicului cere un anumit grad de minciună. La care chiar publicul te îndeamnă...: n-aţi văzut că sinucigaşii nu se aruncă de pe bloc decât după ce s-a strâns lume? E – probabil – mai greu să le spui tuturor acelor oameni: „N-am de gând să mă arunc... mergeţi cu toţii acasă... v-aţi deranjat degeaba...” Poţi să le spui una ca asta? Nu poţi! Păi, te-ar linşa... Mai bine te arunci tu singur şi-ţi salvezi reputaţia...
Voi m-aţi impins până aici. Eu venisem doar să vă zic că actorul nu mai vine. Că e bolnav.
Sau că a murit...
Să vă fi văzut eu atunci dacă mai vă dădea obrazul să cereţi banii înapoi pe bilet...
Păi, de ce să-i fi cerut? Nu erau bine investiţi? N-aţi fi ştiut voi primii din oraş de moartea unui artist? Un erou al timpului nostru. Aveaţi ce să discutaţi la serviciu, cu un aer preocupat şi cult, exersat în oglindă (pozează ca DeNiro în Taxi Driver): „Are you talking to me?!”
În vremea asta teatrul ar fi programat o reperezentaţie de adio la care sala ar fi fost, în sfârşit, plină ochi. Poate trimeteau şi pe cineva de la Bucureşti să zică vizibil emoţionat vreo două... despre acest talent enorm pe care avusese norocul să-l cunoască personal... un tânăr care promitea atâtea... pe care chiar directorul Teatrului Naţional l-a remarcat şi intenţiona să-l cheme la Bucureşti... dacă Doamne-Doamne n-ar fi fost mai rapid... În plânsetele asistenţei, domnul de la capitală ar fi zis atunci inevitabila formulă: „Poate că Dumnezeu a avut nevoie de un actor... care să-l facă să râdă...” (schimbă tonul) şi l-a luat pe amărâtul ăsta, ca să-mi dea mie ocazia să rostesc un speech imbecil... la care să râdă cu lacrimi...
Păi, acum serios, la ce ar fi avut nevoie Dumnezeu de Liviu? Când îi are lângă el pe Toma şi pe Amza...
... şi pe Birlic?...
... se pregătesc Beligan şi Olga Tudorache...
UN DREAM-TEAM!...
Ce să facă Liviu acolo? Poate pe un post de electrician...

Credeţi voi că omul acela nu ştia că vine de la supa şi nevasta lui, sute de kilometri, ca să mintă din obligaţie. În cazul mai fericit din simpatie... ştia... că voi veţi fi aici... aşteptând să fiţi minţiţi în cel mai sfruntat mod cu putinţă... pentru că vreţi să credeţi că doi sau trei sau zece ani... timp în care voi aţi fost la teatru de două... sau de trei... sau de zece ori... pe scena asta s-a maimuţărit un titan al gândirii...
Mulţi din cei care ar umple atunci sala ar fi aceia care nu i-au văzut decat numele... scris cu litere de-o schioapă... pe afişele-sandviş din faţa cafenelei teatrului... un loc mult mai frecventat decat teatrul. Lucru normal de vreme ce fără cafea nu se poate trăi...
Mulţi, dacă nu toţi, ar veni ca la spectacol. Îmbrăcaţi sobru, dar elegant, conştienţi că, deşi actorul nu-i mai poate vedea, ceilaţi specatori îi văd foarte bine. Cei mai mulţi bărbaţi şi-ar da la curăţat costumul în care s-au însurat... (amuzat): vedeţi legătura...
Primarul va profita de ocazie pentru a-şi etala calităţile de orator autodidact. Dacă actorul ar muri vara, el va aduce abil în discuţie problema ţânţarilor, rezolvată parţial de primărie. Dacă însă actorul s-a ridicat la ceruri iarna, primarul va remarca imediat căldura umană din sală. Şi va promite facturi mai mici la întreţinere. Apoi... lovitura de teatru... normal, aţi uitat unde suntem?... Primarul, vizibil emoţionat, va anunţa erectarea unei statui ecvestre a actorului!!!...
După creştineasca perioadă de 40 de zile, planurile vor fi restrânse: consilierii locali îi vor fura statuii calul... apoi vor decide să o facă bust... basorelief... plachetă... pentru ca, în final, să decidă să dea numele lui unei săli din teatru. Unde se ţine recuzita...
Este lesne de observat că din toată povestea asta cea mai cîştigată iese tot cafeneaua teatrului. Unde vor avea loc discuţii interminabile despre statuia poetului şi modul în care banii pentru ea au ajuns pe un teren al primarului... sub formă de casă pentru fiica cea mică. Studentă la relaţii internaţionale şi model... O mândrie locală...

Back to Top