Cărțile nu sunt valori în sine. N-ați auzit de Sandra Brown?

Autorii de romane fluviu sunt oameni cu o slabă putere de sinteză. Pe de altă parte, marea majoritate au scris într-o vreme în care serialele TV nu existau. 

Acum există, iar maică-mea nu rata nici un episod din „Dallas”, „Lumini şi umbre” şi – mai târziu – „Sclava Isaura”. În aceste pelicule realizarea în iubire şi cea în afaceri merg mână-n mână, cei buni merge mai departe, răii o păţeşte şi mamele are ce discuta la serviciu. Sau la telefon. Totuşi cred că nu-i bai că tinerii nu mai citesc. Cartea este numai un vehicul pentru idee, iar ideile pot fi searbede sau periculoase. Cele periculoase au uneori şansa să fie bine scrise. Ceea ce le face şi mai periculoase. Oricum, în opinia mea, ceea ce ar trebui să îngrijoreze este ierarhia ideilor. Nu a formatelor prin care ele pot fi transmise. Nimic nu se mai poate măsura, nu-i nici un soclu nevandalizat şi nici vreunul în construcţie. Şi asta e tot atât de rău pe cât e de bine, pentru că supremaţia unei idei e perisabilă şi chiar aşa trebuie să fie, iar în dictatura unui format (aşa cum este şi cartea) răzbate gustul metalic de cuşcă. Dacă e să fim sinceri, cartea e ca o melodie scrisă. O partitură. Una dintre căile cele mai anevoioase când vrei să guşti muzica. Notele trebuie interpretate, iar cititorul, ca un instrumentist cu mintea, are nevoie de ani de „studiu” înainte să le cânte cum trebuie. Iar pe lângă toată această muncă mai are nevoie şi de un dram de talent. Aşa rămâne ideea închisă în cărămizi de gheaţă rânduite frumos pe poliţele unei biblioteci. Un iglu fără intrare. Un sanctuar inaccesibil plebei. Un misionar care nu ţine calea nimănui cu revelaţiile sale. 

Un mormânt.

Destui au spus că poezia trebuie meritată, lucru pe care nu-l neg. Pentru că sunt şi eu un snob. Aveţi însă grijă că şi frumuseţea e o formă de talent. Cum rămâne însă cu accesul la idee al celor care nu au avut niciodată o şansă? Ce le voi putea spune eu oamenilor care au încercat să încălzească pereţii igluului cu palmele sperând să poată arunca o privire înăuntru? Ce le veţi spune voi cerşetorilor de pe trepte la ieşirea din templul interzis?

Cartea nu e decât un vehicul pentru idee, dar nu o maşină blindată, ci un taxi. 

Mai puţin spaţioasă decât un film, mai discretă decât un cântec şi mai puţin transpirată decât un bronz. Iar ideile, sâmburii ei de aur sclipesc adesea şi în filme sau răsună melodios din tamburină. Aşa că nu-mi bat capul cu oamenii care nu citesc pentru că nu contează pe ce poartă intru în oraşul tău. 

Important e să fie deschisă.

Şi totuşi...

O femeie aplecată peste o carte. Minunată poză. Uneori nimic mai mult, alteori mai mult decât îi place unui bărbat să recunoască. Maria citeşte. Radu stă şi se uită neîndrăznind să distrugă o conexiune între două creiere, un flux nervos care a tranzitat centrii responsabili cu limbajul ai autorului, care i-a mişcat mâna pe hârtie şi care mişcă acum un suflet de femeie cu ajutorul nervului optic îndrăgostit de conţinutul a 32 de coli de tipar. O relaţie de o intimitate totală. Sunt aproape gelos. Ce necrofilie intelectuală, să iubeşti un poet mort. Fiindcă e imposibil să iubeşti poezia unui om căruia nu-i faci loc în suflet. Mie îmi place şi Păunescu. E grav ?

Maria citeşte şi sânii, vârâţi unul într-altul, par să imite curbura cărţii. Două file din acelaşi roman, unite într-o elegantă legătură de piele fină pe care le contempli aşezate cuminţi în bibliotecă, alături de altele. La fel de frumoase.

http://www.curteaveche.ro/Filosofia_sexului-3-616