În fiecare zi trecea pe lângă florăria fără sens, în drumul spre stația de tramvai.
Era reglat ceas: ajungea fix în același timp cu tramvaiul. Care și el era reglat ceas. Ceea ce dovedește că ai în față o lucrare de ficțiune.
În scurtul timp pe care se întâmpla totuși să-l aștepte... a remarcat-o pe fata de la Optica Medicală. Dacă ar fi fost tutungerie, ar fi intrat, chiar dacă nu fumase niciodată... dar așa? Poți să te apuci de fumat dintr-o prostie de-asta, dar miopie nu poți să-ți lași, așa cum ți-ai lăsa părul mai lung.
Zilele treceau așa cum trecea el zilnic pe lângă florărie în drumul spre tramvai.
Venea din ce în ce mai devreme. Își dorea să aibă cât mai mult de așteptat și binecuvânta ideile celor de la Optică Medicală: în ordinea importanței... mai întâi că au angajat himera, apoi că au lăsat vitrina neacoperită. Să o poată vedea nestingherit.
După două săptămâni a realizat că florăria avea sens, dar nu știa ce flori îi plac.
Zilele treceau. El nu putea să se decidă. Trandafirii păreau prea demonstrativi.
Narcisele prea ieftine.
După alte două săptămâni s-a decis pentru lalele. După încă două zile a decis între multe și puține. Mai precis s-a lămurit că oricât de multe ar fi luat, tot i s-ar fi părut puține...
Dar ce culoare?
Roșul era prea direct.
Albul prea impersonal.
Galbene! Asta era! Cum era el gelos pe toți clienții ei. Chiar și pe cei cu lentile fund-de-sifon...
Trecuse deja atât de mult timp. Încă puțin și trecea și sezonul lalelelor...
Dar venise ziua.
Cu buchetul imens ținut cu ambele mâini s-a oprit în fața Opticii... Era închis, iar pe vitrina curată stătea un afiș lipit cu scotch.
Angajăm vânzătoare.
