Îmbătrâneşti doar în anii în care nu iubeşti.



În anii de iubire, 
deşi trăieşti totul de două ori mai intens, 
timpul încremeneşte. 

Priveşti omul pe care-l iubeşti şi-l găseşti neschimbat 
pentru că inima ta îl știe. 
Privirea ta intră în privirea lui, cum intră drumeţul pe o poartă cunoscută. Nu zăboveşte la intrare, 
nu verifică numărul casei să ştie dacă a nimerit unde trebuie. 
E adevărat. 
Numărul „casei”, 
pârdalnicul ăla de număr, 
e mereu mai mare, 
fără să reprezinte, în ochii altora, mai mult. 
Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atât reprezinţi mai puţin.
Dar nu pentru el. 
Sufletul care-ţi iubeşte sufletul. 
Ca două maşini care gonesc spre abis, 
cu şoferii privindu-se, 
complet neatenţi la drum. 
Vitezele sunt perfect sincronizate... 
sunt la fel de nemişcaţi unul faţă de celălalt 
cum ar fi fost la o cafea,
de o parte şi de alta a unei mese.

Aşa văd eu teoria relativităţii. 
Viteza luminii e singura constantă.


De la orice Inmedio sau din link. http://bit.ly/2dmO0ce


Back to Top